Ca să mai facem pauză între cursurile despre castele și arhitectură, următoarea oprire din weekendul ăsta petrecut în Mureș este la Reghin. Da, da, acel Reghin cu viorile. Dar, până să ajungem în atelierul lutierului, ne plimbăm nițel prin oraș. N-ai zice că ai pe unde să îți obosești picioarele. Ei bine, surpriză! Tot cu ochii după case care vorbesc despre istorii și vremuri, după clădiri cochete ce adăpostesc diversele autorități locale, după biserici care se află aici de când lumea, ajungem să ne dăm seama că Reghinul e puțin mai mult decât Noua Cremona. Chiar dacă lemnul a fost prezent în meșteșuguri încă de la începuturi. E adevărat că așezarea asta pe valea Mureşului, pe care veneau plutele din Munții Călimani, i-a făcut pe reghineni să dea naștere Societății de plutărit. Eee, da, dar în afară că erau meșteșugari iscutiti, oamenii locului au transformat Reghinul într-un adevărat centru al resurecției naționale românești pe vremea lui Petru Maior.
Că tot adusei vorba de Petru Maior, omul a fost protopop greco catolic în Reghin vreo 25 de ani. Atunci s-a ocupat să aducă schimbări bisericii de lemn care astăzi îi poartă numele: i-a adăugat pridvor și clopotniță. Ar fi fost interesant de vizitat, fie și numai pentru a-i vedea picturile de pe pereți care se degradează pe zi ce trece. Nu am ajuns la ea. Am ajuns însă la Biserica Evanghelică, cea mai veche clădire din oraș, cunoscută drept Biserica Săsească. Ca de obicei, mie îmi plac ferestrele care par croșetate. Mi-a trecut pe la urechi explicația ghidului despre turnul de 47 de metri cu cele patru turnulețe care atestă dreptul de judecată al Reghinului. Bine. Eu eram mai degrabă cu ochii lipiți de orga din interior. Mă și gândeam cum o suna un concert de orgă în locul ăsta atât de bătrân, care s-a născut prin 1330. În jurul meu se vorbește despre prima stemă a orașului, despre ancadramentul unei ferestre gotice de la 1400, despre comori ascunse în biserică. Eu, tot cu gândul la orgă…
Na, păi, dacă tot nu poți să îți iei mintea de la muzică, hai să vedem cum e într-un atelier din ăsta unde dintr-o bucată de lemn se naște o vioară. Nu orice vioară, o vioară de Reghin. Și nu orice atelier, ci unul al unui lutier premiat. Intrăm într-o curte care nu prevestește mai nimic. E plină cu flori. Abia undeva în fundul curții, dăm peste un mic atelier în care găsim foițe de lemn tăiate în formă de vioară. Aaaa, mă gândesc cu mintea mea cea prostănacă, carevasăzică or să ia foițele ăste, or să le lipească și gata vioara. Îmda, n-ai să vezi! Nu e chiar atât de simplu. De fapt, e mult mai complicat de atât: dacă pentru o vioară la care va cânta un amator se lucrează 3 luni, pentru una la care va cânta un profesionist se lucrează ani. Ceee, mă? Cum ani? Da, da, fix așa. Viața unei viori este formată din etape, ca şi viața omului: se naște în vreo 3 ani, se usucă în alți 7, și începe să se perfecționeze. Ca să ajungă în mâinile unui maestru internațional trebuie să treacă peste ea cel puțin 50 de ani. E ca la vin: cu cât e mai veche, cu atât e mai căutată.
Dar, stați, că mai avem reguli stricte: lemnul pentru viori nu se taie așa, când ai tu chef. Sau când ai nevoie. Nu, se taie iarna, când e ger afară. Ca să aibă în el cât mai puțină sevă. Lemnul este, așadar, cheia. Cu cât mai dens, fară noduri, cu atât mai dătător de muzică. Cel mai căutat este paltinul de munte. Pentru că are fibra ondulată și are o rezonanță specială. Numai că încet, încet dispare. Avem de-a face cu o mafie și aici, în vânzarea materialului pentru viori. Și cu contrabanda. Ok… nu ne mai facem bine, e clar! Așa cum nu ne mai facem bine nici la capitolul “îndrumăm copiii să se facă orice, numai meșteșugari nu” și ne trezim că avem în țara asta numai economiști și nici un lucrător. Eee, lasă, noi rămânem cu economiștii și țări ca Germania, Anglia, Franța ne fură puținii meșteri pe care îi mai avem. Bine ne fac!
Hai că iar mă enervai din cauza neputinței! Dar, stai, Andreea, nu te grăbi! Mai lasă puțină neputință și pentru când ajungi la Gurghiu, la castelul Rakoczi Bornemisza! Ştiam că domeniul Gurghiului a fost unul dintre cele mai întinse și mai importante domenii regale ale Transilvaniei medievale. E adevărat că, având deja experiența vizitei celorlaltor castele, majoritatea cu serioase urme ale trecerii vremii și vremurilor pe trup, nu mă așteptam să găsesc vreun castel restaurat și perfect pus în valoare. Domne, dar nici ce am găsit nu mă așteptam să găsesc. De la poartă lucrurile par cât de cât ok. Cu cât înaintezi și te apropii de clădiri, te ia cu depresie. Locul pare lăsat pradă timpului. Nu e nimeni acasă, în afară de un paznic care ne deschide porțile să îl putem vizita. În rest, nici urmă de viețuitoare.
Castelul nu a avut o viață ușoară: inițial, a fost conac de vânătoare pentru principele Transilvaniei, Gheorghe Rakoczy; după dispariția principelui, a urmat o perioadă de abandon în care Războiul Curuților și atacurile repetate asupra cetății Gurghiului l-au afectat destul de serios; a fost salvat de Ioan Bornemisza care îl păstrează în familie pentru 99 de ani și investește serios atât în ceea ce există deja, dar și în construcții noi (capela, moara de hârtie, glăjărie); în 1848, avem iar vremuri tulburi pentru castel, când iobagii îl asediază și distrug mobilier, sobe, bunuri; din nou intervine familia Bornemisza care reface clădirile și refuză să îl înapoieze, la expirarea celor 99 de ani, statului; după un proces care durează 27 de ani (și atunci se pare că era lipsă de personal) castelul revine în posesia statului care îl va renova și îl va transforma în castel de vânătoare pentru prințul Rudolf de Habsburg; după moartea prinţului, destinația castelului va deveni Școală de brigadieri silvici. Poate așa se explică faptul că parcul dendrologic este încă în picioare.
Îmi fac curaj și intru cu Sonică să vedem și interioarele care sunt deschise. Știam că nu voi găsi mobilier, însă căutam să văd dacă găsesc frescele descoperite în timpul unui studiu de istoria artei pe care se bazează un proiect de restaurare a castelului (se încearcă obținerea de fonduri europene). Nu, nu sunt o artistă, nici nu pot să spun că înțeleg mereu arta. Dar chiar sunt curioasă să văd cum reușeau unii oameni să transmită la începutul sec. 18 imagini, folosindu-se de materialele puține pe care le aveau la dispoziție. Că îmi dau seama că totul este despre voință. Și uite așa mă ajută să vin la muncă și să pun naiba mâna la treabă, fără să mă mai plâng de una, de alta, de toate la un loc. Și să mai văd ceva: cum frescele astea au rezistat în ciuda renovărilor, zugrăvelilor, restaurărilor. Și, da, le-am găsit. Și, da, sunt acolo, parcă în ciuda timpului și a încercărilor.
Dau și un tur de parc. Doooamne, o știți pe aia cu “Dumnezeu îți dă, dar nu îți bagă și în sac”? Vere, la noi a băgat și în sac. Numai că ne lasă pe noi să deschidem sacul. Și noi nu știm sau nu vrem. Și ne apucăm și dăm cu piciorul în el că poate poate o ieși ceva. Păi să fi avut nemții parcul ăsta, ar fi lăsat ei sute de specii de plante exotice să fie înghițite de buruienile noastre care parcă cresc înadins ca să ascundă existența suratelor imigrante? Să nu mă întrebați ce plante că eu nu am văzut decât vreo două tăblițe, și alea ruginite, cu denumirea în latină a vreunui copac care parcă își plânge soarta cu crengile lăsate. Și uite cum ar trebui Australia, America, Japonia să plângă soarta speciilor trimise p-aci pe la noi ca să ne bucure cu prezența lor. Mai zic de ruinele cetății sau de capela romano-catolică de la capătul parcului? Mai zic câți bani s-ar putea face dintr-un loc ca ăsta dacă ar fi bine gestionat? Nu mai zic, mai bine…
