Dacă tot am terminat de stat în bibliotecă, hai să mai profităm de ce a mai rămas din zi! Că doar nu o să ne culcăm odată cu găinile. Și, pentru că ş-așa suntem foarte aproape, mergem la cetate. În mijlocul orașului. Peste 4 hectare ne așteaptă să le descoperim cele 7 bastioane unite prin ziduri din cărămidă. Chiar dacă primul bastion a fost construit prin 1620, construcția începuse de fapt de prin 1605. În fine, la construcția a 5 dintre cele 7 bastioane au pus mâna breslele muncitorești, pe principiul “hai să ne implicăm că dacă stăm și așteptăm para mălăiață s-ar putea să nu fim suficient de nătăfleți”. Ba, mai mult, au mai și cotizat cu bani. Exact cum am făcut noi acum ceva ani cu “Cumințenia Pământului”. Mă rog, nu e cea mai fericită comparație, că eu habar n-am unde sunt banii pe care i-am donat. Știu doar că opera lui Brâncuși este expusă pe undeva prin lumea asta, iar autoritățile noastre schimbă vorba și dau din colț în colț când sunt întrebate despre acest subiect.
În fine, să revenim! Cu bastioanele cetății de la Târgu Mureș a fost nițel altfel. Tăbăcari, Măcelari, Blănari, Dogari, Lăcătuși și Croitori au finalizat în 1652 ridicarea bastioanelor. Hai de mine! Da’ ce le-a luat, vere, așa de mult? D-apăi, nu au lucrat după un plan ingineresc, mai degrabă au construit bastioane de diferite forme şi mărimi, adaptate noilor cerinţe impuse de armele de foc tot mai grele. Cetatea este înconjurată de un zid de apărare și de un șanț de 10 metri lățime și 8 adâncime. Carevasăzică, s-a construit cu simț de răspundere: infrastructura realizată, de regulă, din piatră de râu, pereții din cărămidă, având grosimi cuprinse între 80 – 190 cm, guri de păcură în zidurile cetăţii, alături de fante de tragere alungite pentru a permite diferite unghiuri de tragere sau fante în formă de gaură de cheie inversată, pentru tunurile uşoare. Etajele bastioanelor se sprijină pe bârne groase de lemn, accesul sau legătura între ele se face fie prin exterior, direct sau din drumul de strajă, fie prin scări interioare de lemn. Pe urmă, au intervenit meșterii locali care și-au suflecat mânecile și s-au apucat de amenajat incinta cetății.
Ia să mai termin eu cu istoria și datele despre cetate! Mie mi-a plăcut pentru că mi s-a părut a fi un loc unde lumea se întâlnește. Pe iarbă, erau așezați oameni de-ai locului sau vizitatori care fie citeau, fie meditau, fie se jucau cu copiii din dotare sau împrumutați de la vecinii de pătură. La cele două terase pe care le-am văzut deschise unii își potolesc setea cu o bere care face până și paharul să transpire. Aaa, vă e cald? Stați că dăm drumul la aspersoare și puteți să vă jucați prin apă ca să vă răcoriți nițel! Chiote de copii, chiote de căței, chiote ale soarelui încearcă să acopere sunetul apei. Iese un balamuc așa fain de îți vine să îngheți clipa. Abia acum înțeleg de ce aici au loc mai toate evenimentele culturale organizate pentru locuitorii orașului. E un vibe bun în cetatea asta… Ah, ce aș rămâne pe iarba aici, cu o bere băută direct din sticlă… Nu, nu de data asta! E clar! Se cere un city break în care să nu ies din Târgu Mureș…
Și, dacă tot plimbându-ne noi agale, am văzut cam superficial așa Biserica Sfântul Ioan Botezatorul, Sinagoga Status Quo Ante, Colegiul Reformat, Teatrul National, Casa Banyai și alte bijuterii din astea de zici că sunt făcute din turtă dulce, era clar pentru toată lumea că la castelul Teleki de la Gornești vom petrece ceva mai mult timp. Iar Teleki? Mă, da’ Teleki ăștia nu aveau și ei altceva de făcut în afară de a construi în disperare clădiri faine care să dăinuiască peste ani? Și de unde am auzit eu de Gornești ăsta? Vaaai de mine, Andreea, păi castelul de la Gornești este cunoscut ca fiind Comoara Mureşului. În plus, nu știi și tu că aici are loc Awake-ul? Aha, hai că parcă îmi amintesc ceva ceva. Este cel care seamănă leit cu palatele din Ungaria. Da’ de unde știi tu că nici măcar nu ai fost în Budapesta? Păi am citit la un moment dat despre stilul ăsta, Grassalkovich, care vine din Budapesta.
În poarta castelului ne întâmpină contele Teleki. Hai că e prima dată când stau de vorbă cu un conte! Ia să vedem dacă ne ia de sus! Aiurea, modul în care ne introduce în atmosferă și în istoria locului este extrem de plăcut. Ne spune câte ceva despre străbunicul lui, Mihaly Teleki, și despre dorința acestuia de a avea un castel impunător pentru familia lui nobiliară. I-a ieșit? Domne, lui nu știu. Dar le-a ieșit urmașilor lui, Joseph și Laszlo Teleki, care, după 7 ani de muncă, aveau să finalizeze ceea ce fotografiază Sonică de zor: un demn reprezentant al barocului pur transilvănean. În plus, 52 de camere și 365 de ferestre. Camerele sunt săptămânile anului, ferestrele sunt zilele. Grandomanie? Se pare că doar o ușoară superstiție: în fiecare zi privea o fereastră diferită ca să se schimbe norocul. În curtea interioară nu putea să aibă trei bănci și șapte ghivece cu mușcate. Așa că avem de-a face cu un parc dendrologic, unde, la umbra castanilor, frasinilor, salcâmilor și stejarilor, stau frumos la poză statuile alegorice și busturile Marchizului de Mirabeau și regelui Ludovic al XIV-lea.
Înainte să o luăm la pas prin grădini, hai să vedem ce și cum în interior! Urc agale pe scara elegantă, șerpuindă. Sunt cu ochii după arcade și ferestre. Încet încet, încep să își facă apariția obiecte care ne aduc aminte de vremurile alea în care castelul era loc de întâlnire pentru familiile cu sânge de altă culoare decât al nostru, al muritorilor de rând. Majoritatea saloanelor sunt goale, contele explicându-ne lupta lui pentru a face rost de fonduri ca să își poată restaura moștenirea și ca să poată măcar să mai cumpere obiecte care să aducă aminte de vremurile de demult dacă de recuperat originalele nu mai poate fi vorba, având în vedere că au fost distruse cât s-au războit oamenii în Al Doilea Război Mondial. Uneori noi, oamenii, suntem extrem de idioți. Ne lăsăm purtați de răzbunări care nici măcar nu ne aparțin, fără să ne dăm seama că distrugem istorie și că fără istorie suntem cumva în aer.
Am stat în salonul mare de la etaj care a reușit oarecum să capete o față din nou. La ce-ar putea să te ducă gândul când vezi camera înaltă, candelabrele elegante, pereții și tavanul care par acoperiți cu mătase de îți vine aproape să pipăi ca să îți simți degetele mângâiate de catifelarea texturii, soba rococo din porțelan alb ce stă oarecum pitită într-un colț parcă să nu încurce plutirea invitaților pe aripi de vals? Păi la baluri, la rochii foşninde și la jobenuri scoase elegant de conți în fața conteselor. Nicidecum la jafuri și distrugeri sau la copii cu TBC. Mereu am zis că, dacă pereții ar putea vorbi, am avea niște povești care ar bate de departe ficțiunea. Încă nu pot să înțeleg cum unele lucruri se pot întâmpla. Nici cum reușim să distrugem mai mult decât să păstram. Că de construit nu îmi mai fac iluzii.
Așa tristă m-am mai plimbat puțin prin castel. Atât cât au reușit să restaureze, arată minunat. Până și covoarele expuse pe holuri mi-au plăcut, deși nu sunt o mare cunoscătoare în ale țesăturilor de așternut pe jos. Se vede totuși că vorbim de covoare de colecție. Într-una din camere, un joben și un baston par a fi rămas uitate pe un scaun de unul dintre participanții la chermeză. O pană stă cuminte într-o călimară, gata de lucru, și își așteaptă în linişte scriitorul. De la ferestrele în arc se vede tot parcul: aleile, statuile, arborii (chiar și Ginko biloba), chiar și iazul cu pești. De fapt, spre parc se deschid cumva și aripile castelului care are forma de U, invintând cumva oaspeții la o plimbare prin natură. Da, dau și eu o tură cu Sonică. Ne întâlnim cu un gândac verde de supărare și cu o șopârlă care face plajă. În rest, liniște! Parcă tot locul își revine după festival și își încarcă bateriile pentru anul viitor sau pentru provocările ce va să vie…
