Până aici ți-a fost, Andreea! Tu, o incultă, acasă la cultură! Na, ce să-i faci, toate ne ajung din urmă la un moment dat. Mai ales când Mercur e retrograd. Sau așa zice Neti… În fine, să nu ne pierdem în amănunte! Carevasăzică, cu ocazia prilejului, adică pentru că tot se împlineau 40 de ani de la încoronarea regelui Franz Joseph, ungurii s-au gândit că, în loc să dea mici și bere, mai bine dau credite pe termen lung pentru orașele mici și mijlocii cu scopul construirii unor centre de cultură. Aha, bine atunci, își zise primarul orașului, nenea Gyorgy Bernady, mai mult preocupat de binele obştei decât de buzunarul propriu. Că, na, bănuiesc că ar fi putut să facă niște mișmașuri, să ridice o clădire care să cadă la prima adiere de vânt sau, mai bine, să aibă nevoie de reparații din an în an. Ei bine, nu! Omu’ a zis: “ori facem o treabă ori n-o mai facem!”
Îmi place ce văd încă înainte de a intra: mozaicuri și basoreliefuri în bronz și piatră, fresce și vitralii. Aud pe fundal: Secession, Art Nouveau, Expoziția de Artă Decorativă de la San Francisco din 1914, Franz Liszt, mozaic alegoric, frize ornamental decorative cu motive populare, frize cu busturi care creează pe unele porțiuni de fațadă volume și efecte de lumină și umbră. Să nu mă întrebați mai mult că nu știu cum să le leg în propoziții. Că eu eram cu Sonică teleleu. Mai trăgeam din când în când cu urechea, când mă apropiam ca să nu mă dea grupul dispărută. Mai dădeam din cap că am înțeles, de frică să nu mă întrebe Alex ceva și să mă prindă în offside. Și pe urmă fugeam iar cu Sonică. Să mai fotografiem o frunză, un acoperiș, o statuie.
Toate astea de afară aveau să pălească de cum am pus piciorul în interior, unde am dat peste următoarele: 45 de metri de hol din marmură de Carrara, oglinzi venețiene (în Sala Oglinzilor), orga gigantică, pereți îmbracați în mătase, cupola pictată cu linii și flori, îmbogățită pe bune cu foiță de aur (în Sala Mare), vitralii care prezintă pe lângă personalități și legende, mituri din folclorul maghiar din Transilvania (și în Sala Oglinzilor și în Sala Mică), mobilier elegant peste tot pe unde te uiți. Toate par desprinse dintr-un film. Un film despre Viena poate. Te aștepți să dai la tot pasul peste oameni de cultură: poate vreun poet venit să își prezinte opera, poate vreun virtuoz al pianului care să te poarte pe urmele lui Liszt, poate vreun profesor venit să își susțină critica literară. Cum viața bate filmul, dăm peste Kelemen Hunor care tocmai ce… se arunca în cursa pentru președinția României (ah, ce îmi plac clişeele).
Îl lăsăm pe om să promită și noi ne vedem de drum. Intrăm puțin în Prefectură, fosta Primărie. Da, domne, într-un loc că ăla să te tot duci la muncă: cum intri, dai de coloane din marmură sculptate; deasupra, plafonul boltit în negotic (dă, Doamne, să fi înțeles bine!); vitraliile sunt în culori pastelate. Seamănă cu Sala Cavalerilor din Castelul din Hunedoara. Clădirea are și un turn înalt de vreo 60 de metri care a fost inițial Foișorul de Foc al orașului. Acu’ este doar frumos. Parcă nici așa înalt nu mai pare. Eee, vremurile se schimbă… Măcar încă mai adăpostește un orologiu cu cadrane, care se face auzit din sfert în sfert de oră în Piața Trandafirilor prin bătăile de clopot. Aaa, că aproape uitasem: și clădirea asta tot din ordinul primarului Gyorgy Bernady a fost făcută.
Nu știu ce să zic, sincer! Păi ajungi primar și te apuci să creezi sistemul public de apă și energie electrică, să faci canalizare, să asfaltezi drumuri, să proiectezi vreo 117 străzi noi. Nici nu termini cu astea, că te apuci de construit școli: cinci primare ca să fii sigur că ajung și nu se înghesuie copiii în clase, Școala Superioară de Comerț (azi Universitatea Petru Maior), Liceul Romano-Catolic (azi Colegiul Național Unirea), Școala Superioară de Fete (azi Colegiul Național Al. Papiu Ilarian) și Serviciul de Gospodărie Comunală (azi Universitatea Dimitrie Cantemir). Doooamne ferește! Da’ pe cuvânt, tu nu ai și tu ceva autorizații de şpăguit, niște parandărăt de luat de pe undeva, niște terenuri de vândut dezvoltatorilor imobiliari? Stai, că se pare că a vândut și el terenuri. 3000 de parcele pentru construirea de noi case. Localnicilor, de, nu rechinilor imobiliari! Ce să faci, domne, un farmacist!
Nici Samuel Teleki de care ziceam mai devreme că s-a ocupat de Palatul Appolo nu s-a limitat la o singură faptă bună. S-a apucat și a pus de o bibliotecă. Prima bibliotecă publică din România. Că, fiind umanist și umblând din bibliotecă în bibliotecă prin Olanda și Franța, omu’ a învățat cum stă treaba cu organizarea colecțiilor de genul ăsta. Dar, stați, că nu s-a apucat de colecționat așa fiştecum! Nu, vere, a avut un plan după care și-a tot lărgit aria de achiziționare. Și a tot strâns bibliofilul nostru până a ajuns la 40.000 de volume. Latină, greacă, germană, franceză, engleză, ce să mai, din toate limbile pământului aproape găsești cărți aici. Poate vrei să vezi textul bibliei în limba latină scris pe foi de pergament. Îl găsești aici, în Codicele Koncz, un manuscris din secolul 14. Sau poate vrei să vezi și tu cum arată o carte tipărită imediat după invenția tiparului. Tot aici îți satisfaci curiozitatea: Liber de homine, un incunabul tipărit înainte de 1500 la Bologna, te așteaptă cumințel într-o colecție cu alți 66 de frați. Ce mai găsești la capitolul comori? O copie a declarației de Independența a SUA, în varianta din 1819, cu gravuri.
Dincolo de cărți, clădirea în sine este un obiectiv. Situată pe o străduță liniștită, parcă ascunsă de viața orașului, clădirea în stil baroc păstrează eleganța vremurilor de demult. Bufnița stilizată, simbolul înțelepciunii, este singura care te trimite cu gândul la ce ar putea fi dincolo de porțile din lemn. În interior, mobilierul este cel de pe vremuri de mult apuse, iar cărțile sunt păstrate exact așa cum au fost așezate de la bun început. Sonică ar vrea să scoată și el nasul din geantă, deși știe că nu are voie. Se rușinează când dă cu ochii de portretul lui Samuel Teleki care parcă monitorizează ca totul să se desfășoare așa cum trebuie într-o bibliotecă. Dacă nu putem să ne folosim de imagini, ne folosim de alte simțuri. Miroase a carte. A istorie. A hârtie scrisă cu multă migală, cu penița sau cu pana care alunecă înceeet parcă mai degrabă pictând.
Cum a ajuns totuși biblioteca să aibă 230.000 de volume, asta mi se părea mie interesant de aflat. Că, ok, a strâns omu’ ca furnica în 60 de ani volum după volum. Dar totuși îmi e greu să cred că reușea el să strângă 11 cărți pe zi… E adevărat că a intervenit la un moment dat și soția sa, Bethlen Zsuzsanna, care a avut o colecție de volume ce conținea exclusiv cărți în limba maghiară. Ce să vezi… biblioteca a avut mai mult de câștigat dintr-o altă căsnicie. În 1962 biblioteca Teleki s-a unit cu biblioteca Bolyai a Colegiului Reformat din Târgu Mureș. Și măritata Bolyai a venit și ea cu ce strânsese din 1557 de când fusese înființată. Adică, a adus și ea zestrea ei de 80.000 de volume. În plus, an de an, s-a investit în achiziționarea de carte. Buuun așa! Bună investiție!