Suntem tot pe urmele boierilor munteni. Urmează să ne oprim în Urlați, la conacul Bellu. Domne, indiferent la câte cursuri aș merge și indiferent cât de des aș auzi treaba asta cum că pe vremuri oamenii bogați ai țării obișnuiau să doneze către proprietatea publică terenuri, clădiri, averi, eu tot sunt curioasă să ajung să îi cunosc mai bine pe inconștienții care făceau gesturi din astea sărite de pe fix. De Bellu știam că fusese aromân și că familia lui a fost cea care a donat terenul unde se află azi Cimitirul Bellu. Și, mai apoi, au donat și conacul Bellu Academiei Române. Am aflat înainte să ajung la conac că Alexandru Bellu era prieten bun cu Grigorescu și cu Aman. Și, în timp ce prietenii lui se remarcau ca pictori, el se dedica fotografiei. Hooopa, Sonică, ai auzit? Vom avea parte de imagini cu strămoșii tăi, într-o expoziție de fotografie și aparate foto care este găzduită de Foisoru Bellu aflat la intrarea pe domeniu.
De cum intrăm pe uliță, îmi atrage atenția acest Foișor, construit după modelul clopotniței de la Mănăstirea Varbila. Intrăm să îl vizităm. Nu înainte că doamna care urmează să ne fie ghid să ne muștruluiască nițel că suntem prea mulți și prea gălăgioși. Gizăăăs, altă murătură! Își începe turul. E o poezie pe care o recită. Îmda, va trebui să facem și aici abstracție de aerele de profesoară cu catalogul la subțioară al celei care ar trebui să ne introducă în lumea lui Alexandru Bellu. Ne repetă mereu că nu avem voie să fotografiem. Ok, nu-ți face griji, vom respecta treaba asta! Rămân în urma grupului. Chiar nu vreau să îmi stric ce a mai rămas din zi. Sunt extrem de interesante fotografiile făcute de Bellu. Și extrem de interesantă aparatura foto expusă. Sonică e mut. Mereu mi se plângea că simte că e greuţ. Acu’, când vede el mașinăriile alea cu adevărat grăsuțe, îi crește încrederea în el.
Foișorul este cu adevărat interesant. Dacă puteți face abstracție de prezența doamnei polițist care abia așteaptă să vă dea peste degete cu rigla, merită măcar juma’ de oră din timpul vostru. Fie și doar pentru a vedea cum erau oamenii obligați să își facă selfi-uri pe vremuri. Sau ce trebuiau să care cu ei dacă aveau în gând să facă vreo fotografie peisajului. O să mai găsiți aici expuse și ceva costume populare. Vă recomand din tot sufletul să nu vă apropiați la mai puțin de doi metri. Asta dacă nu vreți să stârniți furtuna cu chip de custode… Același sfat referitor la icoanele pictate pe sticlă. Încercați să le admirați de la o distanță care să vă asigure integritatea fizică și timpanele intacte.
Am plecat de la Foișor. Am lăsat-o pe doamna ciufuţică să își verse frustrările pe alții. Am luat-o agale, prin pădure, printre nuntași veniți să facă poze, spre conac. Clădirea este construită la sfârșitul secolului 19 de către Alexandru Bellu. Și, dacă trendul epocii era stilul eclectic sau neoclasic, el vrea altceva. El își dorește să construiască un loc care să amintească de vechile case boierești de la sfârșitul secolului 17. Nu este arhitect, Alexandru Bellu este un autodidact pasionat de arhitectura tradițională românească. Drept urmare, asta mi se va și așterne înaintea ochilor: o căsuță autentică românească. Ah, ce m-aș așeza pe prispa aia la o poveste! Nici să vrei, nu ai loc! E plină ochi de nuntași care se trag în poze. Și curtea la fel!
Noroc că noi intrăm. Nu avem voie să fotografiem nici aici. Pot să vă spun doar că, în calitate de habarnistă în ale muzeelor, mie aici chiar mi-a plăcut. Nu m-am plictisit nici o secundă. Mobilierul, aranjarea camerelor, poveștile, toate m-au făcut să nu știu când au trecut 45 de minute. Și chiar mă așteptam să văd ieșind boierii de pe undeva, atât mi s-a părut de viu totul. Nu am avut senzația aia de muzeu, ci mai degrabă de casă în care cineva urmează să ia cina. Un amestec de influenţe occidentale şi orientale, mobilier original, fotografii realizate de Alexandru Bellu, cărţi rare în ediții de lux şi obiecte personale, tablouri, icoane, candelabre, sfeşnice, statuete, stampe, vase orientale, arme, porţelanuri şi argintărie, toate te lasă cu gura căscată.
Am ieșit cu greu din conac. Aș fi rămas acolo, cu istoria. Sau în crama conacului. Unde am găsit o grămadă de mașinării care au legătură cu făcutul vinului, doar suntem într-o zonă viticolă. Și pe astea mi le-am amintit din copilărie. Dar, dacă tot adusei vorba de vin, ziua asta a avut și două opriri strict legate de băutura asta dătătoare de stare veselă: prima a fost la prânz, la Vinalia Conacul din Ceptura. Hmmm, să iei prânzul în mijlocul viei, într-o clădire boierească, pe muzica ușoară a vântului ce mângâie strugurii… m-am plimbat puțin prin vie, înainte de masă. Trandafirii sunt la locul lor, gata să dea de știre vreo posibilă boală care amenință strugurii, via este cârnită, printre rânduri nu vezi nici pic de iarbă. Buuun, e bine, sunt oameni gospodari care se îngrijesc de recolta de struguri din care vor produce următoarea tranșă de vinuri.
A doua oprire a fost cu degustare. 5 vinuri la 1000 de chipuri. Nu era prima degustare. Însă a fost una extrem de interesantă. Și ar fi fost și mai interesantă dacă am fi avut mai mult timp. Cel mai tare mi-a plăcut că ne-am dezmorțit și am început să vorbim unul cu celălalt. Biiine, după al patrulea vin, începusem să dezbatem politică. Deci, clar nu eram pe un drum bun. Însă ar fi fost interesant să avem o seară la dispoziție ca să vedem care e treaba cu vinurile din zonă. Așa am aflat doar cât de greu le este producătorilor mici de vinuri să iasă în afara țării unde se cer cantități mari. Și cât este de dificil să își găsească forța de muncă, mai ales în perioada culesului. Am nimerit la degustare cu un grup de fete venite să sărbătorească o burlăciţă. Ne-am împrietenit. Tot de la vin. Era cât pe ce să rămânem și noi la petrecere.
Pentru o zi, eu zic că am făcut destule. Toate locurile în care am ajuns sunt la maxim o oră depărtare de București. Și fiecare în parte merită văzut. Costurile la obiective nu sunt deloc ridicate: la Potlogi am dat 10 RON pe biletul de intrare, la Filipești tot 10 RON, la Conacul Bellu a fost 8 RON biletul pentru Foișor și alți 8 RON pentru conac. Prețurile pentru prânz și degustare cred că depind de alegerile pe care le faceți. Pe mine m-a costat 55 RON fiecare. Mai am în plan câteva ieșiri prin apropierea Bucureştiului. Revin cu povești!