Dacă am terminat cu Brâncoveanu, să vedem care e treaba și cu Cantacuzinii! Și iarăși ajungem să aflăm cum sunt strâns legați de Brâncoveni. Primul cunoscut dintre Cantacuzini este Constantin Postelnicul, cel care, timp de 30 de ani (dintre care 20 sub Matei Basarab), se va ocupa de tot ceea ce avea legătură cu întrevederile domnitorului și cel care primea soliile, adică avea treabă și cu politica externă. El este cel care va construi conacul de la Filipeştii de Târg, a doua noastră oprire din zi. Până să ajungem să vorbim despre conac, intrăm puțin în telenovela vieții lui, că ş-așa îmi plac mie poveștile întortocheate. Și încrengăturile din viețile oamenilor.
Carevasăzică, Constantin Postelnicul se căsătorește cu Elena, fiica lui Radu Șerban Vodă. Se iubește cu fata asta cu sânge domnesc și dă naștere la cinci băieți și la trei fete. Ca să fie sigur că are cine să îi aducă un pahar cu apă la bătrânețe, cred! Unul dintre băieți, Constantin Stolnicul, este cel care a studiat la Padova și care ziceam că l-a crescut pe Brâncoveanu. Alt băiat a fost Șerban Cantacuzino, cel care va ajunge domnitor. Acu’, pe latura de fete, o avem pe Stanca, cea care se va căsători în neamul Brâncovenilor și va fi mama lui Constantin Brâncoveanu. O altă fată se căsătorește cu Pană Filipescu, boierul care își avea domeniul la Filipeştii de Târg. Dacă tot erau vecini și acu’ și rude, moșiile vor fi exploatate ca una singură, iar conacul care este în picioare acum este cel al Filipeştilor.
Conacul este realizat tot în stil brâncovenesc, pe la sfârșitul secolului 17. Ceea ce vedem noi astăzi este tot o refacere de la 1971. Clădirea fusese modificată în secolul 19 ca un conac neoclasic. În 1971 era o ruină, fară acoperiș, fară partea de sus a zidurilor. Între 2012 și 2015, folosindu-se de fonduri europene nerambursabile, conacul a fost readus la viață. Îmi place de cum trec de poartă. O iau cu Sonică pe o alee paralelă cu cea principală. M-a atras o salcie care pare că își plânge vremurile și anii. Și o alee flancată de bănci. O iau agale. Sonică începe să se trezească și să înghită cadre. De după salcie, se vede el, conacul. E alb. Imaculat. Pare o mireasă în ziua nunții. Gătit, elegant, emoționat, copleșit de atâta atenție dar și fericit să își primească musafirii.
Ne primește, îmbrăcată în straie de demult, o domniță. Ea ne va fi ghid. Și povestitor. Îmi place de ea. Îmi place graiul. Și îmi plac sarea și piperul pe care le aruncă ici colo în cazanul cu întâmplări. Începem cu beciul. Exact ca la bunicul la țară, coborârea se face prin exteriorul casei, printr-un gârlici. Două uși largi, din lemn, bolți arcuite, din cărămidă, ferestre mici, aproape invizibile, o lumină difuză, toate fac parte din misterul poveștilor cu comori ascunse în pereți, cu locuri minuscule în care se puteau adăposti averile familiei în caz de nevoie. O las pe domnița povestitor să își vadă de șirul întâmplărilor, iar eu mă tot mișc în jurul expoziției de obiecte tradiționale folosite pentru lucratul pământului (plug, semănătoare, batoză). Pe unele le știu din copilăria mea. Dar ce zic eu pe unele?! Pe mai toate….
În conac, 10 încăperi. Tavanele sunt încheiate în bolți arcuite. Ferestrele sunt ornate cu stucaturi. Dar, înainte să intru, pe mine mă atrage pridvorul cu coloanele lui. Urc scara cu ochii la sculpturile alea ce par parcă croșetate. Și mă bucur de priveliște. Pe vremuri, heleșteul făcea parte din parcul dendrologic care aparținea tot conacului și era alimentat cu apă din râul Prahova. De fapt, conacul era așezat la marginea unei păduri, lângă heleșteu. Între timp, parcul a dispărut, iar heleșteul aparține acum primăriei. Și este despărțit de terenul conacului printr-un gard care se încăpăţânează să îmi strice mie fotografiile. Hai, Andreea, nu te întrista! Măcar conacul e în picioare, în ciuda tuturor încercărilor la care a fost supus de-a lungul vremii! Intru.
Trec pe rând prin sala cu machetele construcțiilor ridicate de Cantacuzini în Prahova (Biserica Mănăstirii Sinaia, conacul Toma Cantacuzino din Filipeștii de Pădure, Palatul Postelnicului Cantacuzino din Filipeștii de Târg, Casa lui Drăghici Cantacuzino din Măgureni), prin sala cu obiecte bisericești (Biblia lui Șerban Cantacuzino din anul 1680, două cărți liturgice de la Matei Basarab și Vasile Lupu, dar și alte cărți și obiecte de cult, o tiparniță mănăstirească, reconstituită, după modelul celor existente în secolele XVII și XVIII), prin camera dedicată Nababului (aici stau frumos expuse două caiete cu notițe din perioada studiilor la Paris ale lui Gheorghe Grigore Cantacuzino, documente de proprietate și două acte prin care familia Filipescu vinde către Gheorghe Grigore Cantacuzino moșia Filipești) care te privește ușor sfidător parcă din portretul în mărime naturală care se află pe unul din pereți. D-apăi, Andreea, omul era plin de bani… Am mai dat și peste portretul făcut de Theodor Aman spătarului Mihai Cantacuzino. Din nou impunător.
Mai ies să dau o tură prin curte, printre meri și statui. Parcă veghează atent domnitorii Mihai Viteazul și Șerban Cantacuzino, postelnicul Constantin Cantacuzino, fiul acestuia, marele spătar Drăghici Cantacuzino, și ginerele său, constructorul conacului, marele logofăt Pană Filipescu. Atâta lume importantă strânsă la un loc. În dreapta conacului, un leagăn din flori își așteaptă romantica. Mă, cum naiba să transformi tu locul ăsta, preț de decenii întregi, în CAP? Cum naiba să depozitezi aci cartofi? Și să lași clădirea să se degradeze zi cu zi, ceas cu ceas? Uite, asta e o chestie pe care chiar nu pot să o înțeleg. Nici de la comuniști, nici de la după comuniști. Și ăsta este unul dintre locurile care au avut noroc. Și care au avut parte de restaurare. Deci, au viață. Dar la nici 1 km distanță stă în ruină conacul lui Constantin Cantacuzino Postelnicul. Poate, înainte de a se prăbuși, soarta lui se va schimba și cineva îi va reda viața și strălucirea din trecut…
