M-am întors la Potlogi. Ca să plec uşor dezamăgită

Câteodată, dar numai câteodată, călătoriile în afara țării mă obosesc. De fapt, mă obosesc și cele prin țară. Poate chiar mai tare, având în vedere că mai mereu ca să ajung la Brașov îmi ia mai mult decât dacă aş vrea să ajung la Milano. Așa că e un pic ciudat să găsesc o variantă prin care să împac și dorința mea de a pleca unde văd cu ochii și pe aia de a nu sta 6 ore în mașină înainte să ajung la destinație. Dar, cum provocările ne ajută să ne dezvoltăm nebănuite abilități, mă pun pe căutat și pe încercat combinații. În plus, mai toată lumea vine la mine ca la un guru cu întrebarea: “auzi, zi-mi unde pot să mă duc pe aici pe lângă București că tu sigur știi locuri ascunse numa’ bune de bătut la picior într-o sâmbătă de toamnă!” Ok, că mi s-a dus vorba de plimbăreață înțeleg. Dar de unde o fi tras lumea concluzia că eu știu locuri ascunse, habar n-am. Acu’, dacă tot am renumele, să mă apuc să îl și merit!

Așa am ajuns să plec într-o sâmbătă la 6 dimineața, cum îmi stă de altfel bine, la o gură de aer pe aci, pe lângă casa omului. Cum sângele apa nu se face și cum eu sunt convinsă că într-o viață anterioară am fost ceva boier, am zis ca să merg să văd ce s-a mai ales de locurile pe unde cândva trăiam eu sau neamuri de-ale mele cu sânge albastru. Am început cu Brâncovenii și Cantacuzinii, două familii extrem de importante în istoria Țării Românești. La Potlogi mai fusesem. Fără însă a vizita interiorul conacului. Și fară a mă gândi prea mult la prietenul meu, Constantin Brâncoveanu, sau la viața lui. Domne, de data asta, e adevărat că și datorită Cristinei de la Castle Break care s-a apucat să ne povestească nouă, ăstora care deși am fost boieri cândva, nu prea am iubit istoria, ei bine de data asta m-am trezit gândindu-mă la tot ce a însemnat Brâncoveanu pentru istoria tărișoarei mele.

Brâncovenii erau un neam care se bucurau de încrederea lui Mihai Viteazul. Preda Brâncoveanu era, de altfel, mare logofăt la curtea domnească. Făcând negoț cu animale și bunuri cu Istanbulul, devine încet încet cea mai bogată familie din Oltenia. Acuma, cum Preda Brâncoveanu avea un băiat, pe Papa, era clar că trebuia să îi găsească o fată bună ca să îl însoare și să îl vadă la casa lui. Eeee, aici intru eu în scenă. Vezi de treabă, Andreea, tu ai chestii de făcut în corporaţie! Biiine, să lăsăm altă duduiţă să se facă remarcată. Și, ce partidă mai bună decât Stanca Cantacuzino, fiica lui Constantin Cantacuzino Postelnicul?! Din această căsătorie se va naște Constantin Brâncoveanu. Rămânând fără tată (Papa moare în răscoala din 1655) și fără bunic încă de micuț (Preda va fi sugrumat la Târgoviște din ordinul domnitorului vremii care se temea să nu își piardă scaunul în detrimentul boierilor), Brâncoveanu va fi crescut și educat de neamul Cantacuzinilor, neamul din partea mamei. Sau, și mai exact, de unchiul lui, Constantin Cantacuzino Stolnicul care se ocupă de cultura nepotului său. Brâncoveanu învață de la celălalt unchi, Șerban Cantacuzino, ajuns domnitor, cum stă treaba cu politica, mai exact cu echilibristica între Imperiul Otoman, Imperiul Habsburgic și Imperiul Țarist.

După moartea lui Șerban Cantacuzino, cu ajutorul lui Constantin Cantacuzino Stolnicul, Brâncoveanu ajunge la domnie. Așadar, în vremurile alea în care turcii tăiau capete pe rupte, Brâncoveanu reușește să se strecoare printre interese, obține sprijinul Sultanului și stă la domnie vreo 25 de ani. Întrerupe cumva cutuma prin care interesații de domnie reușeau să comploteze unul împotriva celuilalt și să se saboteze continuu, nemaiavând timp să se preocupe de binele supușilor și în nici un caz să dezvolte cultura. Na, fiind mai abil, în cei 25 de ani de oarecare stabilitate și liniște, Brâncoveanu își suflecă mânecile și se pune pe treabă. Se apucă de construit. Palate. Multe. Unul după altul: Mogoșoaia, Brâncoveni, Doicești, Valea Mare, Obileşti, Sâmbăta de Sus, București, Târgoviște. Bă’, da’ construia nu glumă! Păi da, pentru că în vremea aia domnitorul, când călătorea dintr-o parte în alta, pleca cu tot alaiul, de la cățel la purcel, adică întreaga curte domnească. Și uite câte căruțe trase de cai se puneau în mișcare. Numa’ că avea nevoie să poposească din loc în loc. Cronicile vremii zic că își cumpără domenii și își construiește palate ca să poată poposi în drumul lui spre diverse puncte. Eu cred că era și cam chitroşel și nu voia să arunce banii pe hanuri…

Ce îmi place mie la Brâncoveanu e că devine un trend setter. Lumea, boierii vremii, când văd cum el își construiește locurile astea care erau mai mult decât niște simple gospodării, se pun și ei pe construit sau pe reconstruit. Și uite așa, cele mai vechi conace din țara noastră datează din perioada brâncovenească. Brâncoveanu folosește tot ceea ce învățase pe șantierele Cantacuzinilor, unde fusese supraveghetor al construcțiilor acestora și unde avusese tangențe cu arhitectura renascentistă și barocă, le combină cu arhitectura locală de influență orientală care venea de la Istanbul și dă naștere stilului propriu, stilul brâncovenesc. În plus, el vrea ca în conacele lui lumea să se simtă bine, să se relaxeze în grădini, să aibă parte de un picuț mai mult decât de un simplu loc unde să doarmă.

Din toate construcțiile lui, mai avem două: Potlogi și Mogoșoaia. Nici una originală. Mogoșoaia a fost modificată radical în secolul 19 de familia Bibescu. La Potlogi situația este mai tristă: în 1905 Nicolae Iorga trage primul semnal de alarmă referitor la starea clădirii, în 1910 clădirea intră în proprietatea statului, în 1954 se hotărăște reconstrucția clădirii având în vedere că nu prea mai rămăsese nimic din ea. Inspirandu-se și din arhitectura Mogoşoaiei, începe reconstrucția. Nici nu începe bine că e abandonată. În 1971 avem din nou clădirea în ruine. Începe din nou reconstrucția. Numai că în 1977 este desființată Comisia Monumentelor Istorice. În 2010, clădirea este din nou la nivel de ruină. Cu ajutorul fondurilor europene, în 2010 este, în sfârşit, reconstruită. Sunt multe discuții referitoare la modul în care s-a făcut această reconstrucție: de la materialele folosite care nu au nici o legătură cu perioada pe care o reprezintă palatul până la eforturile care s-au făcut ca ea să arate totuși cât de cât apropiat de original.

Dincolo de istorie și de controverse, Potlogi arată bine. Cel puțin, pentru un necunoscător în ale arhitecturii. De data asta, am reușit să vedem și interioarele. Dacă ar fi să cârcotesc la ceva anume, aș cârcoti la atitudinea angajaților de acolo. Data trecută am avut o nemulțumire legată de nenea portarul. Acum am o nemulțumire legată de personalul care ne-a însoțit pe durata celor 45 de minute. M-am simțit cumva păzită. În timp ce o doamnă ne povestea despre castel și Brâncoveanu, vreo două stăteau la spatele nostru. Cum eu eram ultima, m-am simțit direct vizată. Nu cumva să fur ceva sau să scrijelesc cu cheia pe pereții restaurați Andreea + Magnatu’= Love. Și aveau și tendința să vorbească mai tare decât era cazul. Parcă ușor cam ridicat tonul. Eee, poate mi s-o fi părut mie… Ideea e că am ieșit destul de repede, nu m-au făcut deloc să fiu atrasă de ce povesteau ele acolo. Și nici nu m-am simțit bine venită să descopăr ce s-a făcut pe interior. Și, cum nu îmi place să mă bag pe gât oamenilor, am ieșit.

Am mai poposit în curte nițel. Dar nici aici foarte mult. La mine asta cu atitudinea oamenilor care te primesc și care ar trebui să te facă să înțelegi și să apreciezi locurile contează extrem de mult. Mai mult chiar decât istoria. Așa că am plecat. Cu un gust iarăși amar. Probabil e ultima dată când mai calc pragul acestui palat. Sunt sigură că sunt alte locuri în țară unde oamenii dau importanță locului, nu își dau lor o importanță mai mare decât chiar a obiectivului pe care îl prezintă. Și aveam să dau peste un astfel de loc în mai puțin de o oră.