Nu se putea să ajungem în zonă și să nu ne oprim nițel și în Sf. Gheorghe, orașul târg aflat la confluența drumurilor de legătură dintre Moldova și Transilvania. Fie doar și pentru a vizita Muzeul Național Secuiesc. Încă de când am văzut clădirea, am știut că o să îmi placă. De fapt, mie îmi cam place tot ce vorbește de viața oamenilor din trecut. La fel și aici. Cel mai tare mi-a plăcut să mă plimb prin încăperi unde erau expuse colecții de obiecte luate din viața de zi cu zi a secuilor: perne brodate, ceramică pictată, ștergare țesute de mâini harnice, mobilier pictat, case în miniatură, obiceiuri redate cu ajutorul manechinelor. Nu am așteptat ghidul, deși poveștile erau minunate. Am vrut însă să parcurg și să încerc să înțeleg singură cum stăteau lucrurile în zona asta acum mulți ani. Nu știu când a trecut timpul. Știu doar că la un moment dat m-am trezit că eram singura care căsca gura la ritualurile care însoțeau fiecare etapă a existenței omului pe pământ.
Am ieșit și eu. Mi-am mai permis luxul câtorva minute petrecute în curtea muzeului. Ca să văd o casă veche adusă din zona Ciuc. Curtea este impecabil îngrijită. Florile se luptă cu soarele fierbinte. Par să câștige. Ascult clopotele care cheamă lumea la slujbă. Îmi plac diminețile de duminică. Mai ales când sunt în locuri mai liniștite decât Bucureştiul. Mi se pare că oamenii sunt mai calmi, mai deschiși către sărbătoare, mai puțin alergători către nicăieri și după nimicuri. Străzile sunt pustii. Parcă și ele sunt în stare de rugăciune și meditație. Lumea care se îndreaptă spre Biserică e frumos îmbrăcată, în hainele de duminică. Au chipurile zâmbitoare. Îmi transmit o stare de bine. Mai mai că îmi vine să mă duc cu ei. Sau să mă așez acolo, în curtea muzeului, și să mă pun pe citit. Despre oameni și locuri. Sau pe scris. Tot despre oameni și locuri. Mai bine mai merg să descopăr. Oameni și locuri, normal!
Mai avem două opriri: castelul Daniel de la Vârghiş și castelul Daniel de la Tălişoara. Nu, nu e o coincidență de nume. Vorbim de aceeași familie. Unul dintre frați va construi castelul de la Tălişoara, celălalt pe cel de la Vârghiş. Primul pe care îl vizităm este cel care se pare că a căzut încet încet în uitare. Deși mie, una, mi-a plăcut mai mult decât cel de la Tălişoara care a fost salvat și transformat într-un hotel boutique. Revenind la Vârghiş… Nu mă pricep eu la arhitectură, însă atâta lucru pot să vă spun și eu: vezi aici mai multe bucăți de stiluri! Un turnuleț în care te aștepți să găsești o prințesă în așteptarea prințului ei, arcadele porticului, arcadele loggiei, bastioanele rotunde, toate sunt cumva armonios legate între ele și parcă fiecare își are locul și rolul extrem de bine stabilite. Nu pot să nu mă plimb nițel pe terenul care înconjoară castelul. 18 hectare de moșie. Nu, nu am de gând să le străbat pe toate. Vreau doar să îmi imaginez cum o fi fost să ții aici oile în perioada comunistă. Un castel care timp de 40 de ani a fost grajd. Tare, nu?
Am intrat cu teamă să văd interiorul. Citisem că este mai bine conservat decât ce a fost la Tălişoara înainte de restaurare. Îmda. Nu știu ce să zic, nu aș vrea să mă arunc în opinii neavizate. Mie una mi s-a părut extrem de trist. Gol și trist. Nu am stat nici măcar să mă minunez de sobe. Sau de parchetul care se pare că are ceva ani în spate. Nope. Am ieșit repejor. Am preferat să îi mai dau o tură. Și să îl văd așa, pe dinafară, elegant și bătrâior, însă plin de povești. Câte s-ar putea face în locul ăsta, în conacul ăsta dacă ar exista dorință și implicare… și nu pot să nu mă gândesc din nou la Germania și la castelele ei aflate pe fiecare deal…
Parcă pentru a-mi ridica nițel moralul, castelul Daniel de la Tălişoara este dintr-o altă poveste. Acum câțiva ani, o familie de corporatiști din București avea de ales între a-și cumpăra un apartament în Floreasca sau un castel în Tălişoara. Au ales castelul. Cu fonduri europene s-au apucat de restaurare. Și l-au readus la viață. L-au transformat într-un hotel boutique, destul de exclusivist. Da, locul arată bine! Este viu, produce. Nu am putut să vedem nici una din cele 8 camere că, na, așa e când e hotel: ai și nu prea ai acces. Înțeleg însă că fiecare cameră are povestea ei și s-a încercat păstrarea cât mai multor elemente din vechiul castel. Și, din câte am citit, locul a fost destul de mediatizat și de bloggerii noștri de turism care au tot scris prin 2015 despre hotel. Așa că, m-aș încumeta să zic că domeniul ăsta a fost salvat și că, mai repede sau mai încet, turismul se va transforma în salvatorul numărul 2.
În spatele hotelului, un restaurant te așteaptă să îți potolești foamea cu mâncăruri de-ale locului. Sau și de-ale locului. Ş-apoi poți să îți tragi sufletul pe iarbă, la umbra unui copac care pare să fie destul de înțelept dacă e să ne luăm după vârstă. Noi am luat-o agale să îl vizităm pe meșterul în ale fierăriei, Nagy György, al cărui atelier este la o aruncătură de băț de castel. Volubil, carismatic, omul se pune pe povestit de cum intrăm pe poarta de fier forjat. Normal, suntem doar în gospodăria unui meșter! Ne invită în atelierul lui și ne povestește cum se ajunge de la o schiță la o sculptură în fier numai bună de prezentat pe la expoziții sau târguri de profil de la noi sau de la alții. Cu atâta pasiune vorbește omul ăsta despre dantelărie în fier, despre ornamente realizate agale, în timp, fară metode industrializate, ci, mai degrabă, așa, temeinic și tradițional cum a învățat de la ăi bătrâni, de ești gata să încerci și tu doar doar te-oi murdări de puțin talent!
Mereu am spus că locurile fără oameni sunt moarte, nu au viață, nu au suflet. Că doar nu degeaba avem vorba aia cu “omul sfințește locul”. Ce mi-a plăcut cel mai mult în călătoriile mele din vara asta prin țară a fost să descopăr că mai avem oameni care știu meserie. Care își iubesc meseria. Care o practică cu răspundere și pasiune. Care se luptă ca meseriile, ca meșteșugurile să nu dispară. Și cel mai tare e că sunt fericiți cu lupta lor. Deși sunt sigură că e al naiba de greu. Cred că asta m-a fascinat și în weekendul din Secuime: creatorii de turtă dulce și omul care îmblânzește fierul. Și uite cum mă gândesc eu din nou că nu e chiar corect spus “avem o țară minunată, păcat că-i locuită”. Că sunt mai mulți cei care fac din România o țără minunată decât cei care ne fac să spunem că mai bine n-ar fi locuită. Numai că nu prea vorbim de primii…
Cu gândurile astea am plecat spre București. Aventurile cu cei de la Castle Break nu s-au terminat. Că și eu și Sonică suntem fericiți să ajungem prin locuri pe unde altfel nu am ajunge sau pe lângă care poate am trece nepăsători sau ignoranți…