De cum am intrat în curtea domeniului Domokos Gyula, de cum am dat cu privirea de porțile secuiești, de casele ale căror pridvor era inundat de flori, am știut că mie aici o să îmi placă pe bune, nu doar așa de dragul ieșitului din București. Ca să fiu sinceră până la capăt, nici nu am intrat să ascult povestea carismaticului moștenitor al lui Haszmann Pal despre cum și în ce fel. Cred că a fost super omul, dacă ar fi să mă iau după râsetele care se auzeau mai mereu din casa unde își lăsa poveștile să creeze filmul acestui loc. Eu am rămas afară, acolo, în curtea aia imensă unde îmi venea să mă descalț ca să simt iarba. Într-un colț era un fel de sală de ședințe. O ședință prezidată de Moromete, la umbra unor copaci care par suficient de înțelepți încât să păstreze ceea ce aud doar pentru ei. Tot pe lemn se și stă, de fapt, pe butuci numa’ buni să te țină treaz și atent la problemele dezbătute. Doi căței ignoră importanța locului și se pun pe joacă. Parcă ar vrea să se joace și cu Sonică. Al meu le dă cu indiferenţă că el are treabă să descopere ce mai e prin curtea domeniului.
Suntem amândoi atrași spre o zonă în care stau perfect aliniate mașini agricole. Ă, poftim? Ce zici, Andreea? Poze cu mașini agricole ai vrut să spui, nu? Niet, niet! Exact cum am zis: mașini cu aburi, garnituri de treierat, tractoare, cultivatoare, pluguri, utilaje de prășit și alte asemenea de care tot auzeam vorbindu-se în curtea în care am crescut. Nu aș fi crezut niciodată că o să mi se pară atât de interesant să văd cum o adunătură de fierotenii stau cuminți spre a fi admirate și fotografiate. Staaaţi, că nu e tot! Într-un șopron vecin, familia Trase de Cai are o reuniune în care sunt prezenți toți membrii, mai săraci sau mai avuți, mai tineri sau mai bătrâiori: căruțe, care, calești, trăsuri, sănii. Toate au răspuns prezent și participă cuminți la prezentarea neamului, fiecare mândră să reprezinte cu cinste perioada de timp în care a fost vedetă.
Mă strecor cu Sonică într-o încăpere, curioși nevoie mare de ce găsim și înăuntru, nu numai pe-afară. Oooo, parcă pășim iarăși în copilărie, când ascultam vrând nevrând Europa liberă la un radio mare cât un dulap. Îmi amintesc cum, pe la 4 dimineața, bunica se dădea jos din pat, învârtea din butoane ca să mai dispară din puricii care se auzeau pe fundal și lipea urechea de aparatul ăla de care noi nu aveam voie să ne apropiem. Se mai auzea din când în când în șoaptă câte un “nţ, nţ, nţ, nenorociții”. Câteodată, e adevărat că destul de rar și când era convinsă că noi dormim, bunica începea să dezbată șușotind cu bunicu’. Noi nu aveam voie să știm. Era mai sigur așa că nu vom scăpa vreun cuvânt despre cum era bălăcărit tovarăşu’ în camera aia încălzită cu lemne unde 4 suflete împărțeau pâinea primită pe cartelă și unde mămăliga era regină.
O iau agale printre toate radioreceptoarele expuse: radiouri, gramofoane, patefoane, chiar și telefoane. Reușesc să mă desprind din amintirile cu ai mei de când eram de-o șchioapă și mă transpun în vremea balurilor. Parcă și aud foșnetul rochiilor domnițelor care se lasă purtate pe aripi de vals ce răsună din pâlnia gramofoanelor. Parcă înţelegându-mi gândurile, dintr-un colț începe să se învârtească încet un disc. Deci chiar era pe bune. Peste 80% din aparatura de aici funcționează. Hai că îmi dădură lacrimile! Vă rog să iertați o biată bătrânică extrem de fericită de fiecare dată când vede că mai există contact cu copilăria, dincolo de amintirile pe care nu ni le poate lua aproape nimeni. Nu m-aș mai fi dat dusă din încăperea asta. Aș fi ascultat la nesfârșit sunetele alea departe de a fi atât de clare cum sunt azi la căștile telefonului sau la calculator. Nu e timp, însă…
Dacă tot mi-am amintit de copilărie, să îmi amintesc până la capăt. Miroase a mămăligă coaptă pe plită. Și a carne friptă pe țepușă, direct în mașină, după ce am dat ochiurile la o parte. Suntem în patul de paie. Soră-mea e lipită de soba călduță și scârțâie la ceva vioară pe care i-a făcut-o bunicu’ din coceni de porumb. Eu aștept să se fiarbă laptele pe care bunica doar ce l-a muls. Totul se întâmplă în tihnă, ritmul e dictat de focul ce arde în mașină. Numai noi, copiii, bem lapte. Bunicu’ își face o papară. Iar bunica se limitează la o felie de mămăligă rămasă de aseară pe care o va coace ușor pe plită. Privind acum când scriu tabloul ăsta, văd doi copii fericiți, fară griji, fară să se simtă privați de ceva anume, înconjurați de iubire și jocuri. Ei, bunicii, știu sigur că au gânduri. Și sunt preocupați de diverse. Însă e viață în tabloul ăsta.
La toate astea mă gândesc în timp ce mă plimb printre sobe și şeminee la Haszmann Pal. Na, că nici nu îmi mai vine să îi zic muzeu. Îmi vine să îi zic loc cu amintiri. Cele mai calde și mai profunde amintiri ale mele. Un loc unde se ostoiește dorul. Sau se adâncește, nici nu mai știu bine. Ies repede, ca să nu mă prindă melancolia. Și o iau agale pe iarbă, cu ochii la casele aduse și ele tot întru păstrare pentru generațiile ce vor veni și vor vrea să vadă cum era în timpurile descrise cu “a fost odată…”. D-apăi nu scap nici aici: băncile așezate pe prispa caselor îmi amintesc de serile la țară când, după ce veneau de la câmp și își terminau treburile prin curte, femeile ieșeau la poartă, fiecare cu lucrul ei, și se întreceau în brodat, croșetat, tors. Era un fel de clacă făcută așa, la drum. Mai schimbau o vorbă cu trecătorii, mai schimbau modele pentru fețele de masă, mai schimbau rețete pentru a vopsi lâna în diverse culori. La colțul străzii, se strângeau bărbații. Ei erau responsabili cu politica. Îi prindea miezul nopții certându-se pe doctrine politice.
Hai că e clar! În loc să mă străduiesc să înțeleg ce se întâmplă în locul ăsta, mă lăsai furată de amintirile mele și mă dusei înapoi în copilărie. Carevasăzică, nu contează că ești oltean, moldovean, brașovean, muntean sau mai știu eu ce. Contează că toți avem amintiri cumva asemănătoare legate măcar de obiecte dacă nu și de vremuri: cimbrul atârnat la streașina casei ca să se usuce și să poată fi folosit iarna, slănina și cârnații agățați în afumătoarea improvizată, săpunul făcut de bunica din untură și sodă păstrat în podul casei, războiul de țesut care ocupa o cameră întreagă și la care toată iarna femeile băteau diverse modele pe așternuturi numa’ bune de zestre, merele așezate în lădițe cu nisip în beciul casei, gutuile din fereastră, Crăciunelul care înflorea mereu de Crăciun, mirosul hainelor proaspăt spălate care înghețau pe sârmă afară. Și câte și mai câte!
Dincolo de colecțiile pe care muzeul ăsta le are și pe care eu nu le-am văzut în alte părți, locul ăsta aduce în prezent o bucățică din trecut. Și, indiferent cum o fi fost el, cred că e bine să nu uităm trecutul. Și să fim conștienți că fară el nu am fi fost aici, acum, așa. Și ce mi-a mai plăcut la Haszmann Pal a fost că încă își păstrează din parfumul și eleganța conacului care a fost cândva aici. Spre deosebire de alte muzee, parcă aici nu a pătruns comercialul în detrimentul autenticului. Și asta e o super treabă pentru orice vizitator care vrea să își amintească sau vrea să cunoască un picuț timpuri pe care nu le-a trăit. Da, m-aș mai întoarce aici!
