Eheee, acasă la turta dulce în Târgu Secuiesc…

D-apăi cum ar fi fost o ieșire în secuime fără să ajungem la Târgu Secuiesc? Ca o savarină fără frișcă. Nu aveam, așadar, cum să rămânem fără frișcă. Alocăm câteva ore pentru Orașul de lemn, cum era cunoscut în Epoca Medievală, datorită materiei prime care era folosită la construcția locuințelor. Oamenii o să tot folosească lemnul până în 1834 când se produce un incendiu devastator care va face scrum 421 de case din cele 588 existente. După catastrofa asta, piatra devine materie primă pentru construcții și se înființează și o organizație voluntară de pompieri. Orașul este reclădit, mai ales că în zonă comerțul și meșteșugurile sunt extrem de bine dezvoltate. Să nu uităm că, încă din secolul 15 când a primit statutul de Oraș Regal, aici se puteau organiza târguri săptămânale. Și mai vine și Aron Gabor cu fabrica în care va produce tunurile pentru Revoluția din 1848.

Dacă aș fi avut o dronă, v-aș fi putut arăta în imagini de ce se spune despre centrul orașului că este unic în Europa. Pe vremuri piață a orașului, centrul are formă ovală, din el ies ca niște raze de soare curțile, adică un fel de ulițe înfundate (umblă vorba că în oraș ar exista 72 asemenea curți). Care a fost de fapt treaba? Familiile de meșteșugari au început să construiască în grădinile din spatele clădirilor principale (care dădeau spre centru) alte case, cu acces ușor în piață. Am mai văzut eu pe la țară pe la bunici un obicei asemănător, în aceeași curte având casa și părinții și băiatul. Pe ultimul teren construibil au fost ridicate case în așa fel încât să blocheze accesul din afara pieței. Accesul în centru se face prin patru străzi de la `colțul` pieței. Inițial, curțile purtau nume de familii. Odată cu apariția coloniștilor în comunitatea breslelor, numele de familie al curţilor au fost înlocuite treptat cu numere.

Hooopa! Stai așa, Andreio, că ne băgași rău în ceață! Bresle? Astea ce mai erau? Staţi că vă dumiresc acuşica! Dooomne, erau niște asociații de meșteșugari care aparțineau unei meserii. Cum ar fi la noi azi…breasla influencerilor. E, aci în Târgu Secuiesc, pentru că vorbim de un oraș în care comerțul este în floare, apar și meșteșugari de toate felurile care se asociază. Primii care iau inițiativa sunt cojocarii care, în secolul 16, fură startul și își creează breaslă. Abia un secol mai târziu se trezesc și olarii și fac și ei o breaslă a lor. Și tot așa, vreme de trei secole, încep să apară croitorii, măcelarii, tâmplarii și dulgherii, curelarii. Chiar dacă în sec 19 în Ungaria breslele dispar prin apariția unor asociații industriale, în Târgu Secuiesc se face doar modificarea denumirii pe hârtie, în realitate meșteșugarii continuând să folosească tradiția și tehnica din cadrul breslei până la naționalizare, în 1948.

Pornim la pas să descoperim orășelul. Prima impresie: ce clădiri frumoase, ce de flori pe la ferestre și câtă liniște! Nici nu îmi vine să vorbesc, să nu cumva să trezesc pe cineva! Și merg pe vârfuri. La propriu. Sonică țăcăne și el parcă tot grijului să nu deranjeze liniștea. Ne plac căsuțele. Zic căsuțe și când mă refer la clădirea Primăriei și la Casa de Cultură Vigado. Că nu sunt zgârie nori. Sunt mai degrabă clădiri cochete, cu maxim două etaje, colorate și misterioase ca orice loc care a trăit istoria. La fel ca toate clădirile care se află în Centrul Istoric. Parcă ar fi trase la linie. În mijlocul centrului, un parc plin cu flori ascunde statuia lui Aron Gabor, omul cu tunurile. Alea pentru război, nu altfel de tunuri! Mașini nu prea circulă, iar oamenii par toți plecați din localitate. Ah, ce îmi plac orașele astea mici!

Pornim pe una dintre străzi. Pe alocuri pietruită, pe alocuri prăfuită. Peste tot dăm de porți de lemn. Și la fiecare poartă, câte o mâță mișcă leneș din mustăți când trecem noi. Nu se obosesc să se trezească. De ce ar face-o? Ce naiba căutăm pe strada lor în plin program de siestă? Găsim și câțiva copii care au sărit peste somnul de prânz. Se joacă pe uliță. Și ne zâmbesc complice. Parcă ar ști unde mergem. Câteva gospodine întind rufele pe sârma din curte. Ahaaa, deci aici erați! În casa din spate! Văzându-vă liniștiți de weekend și de treburile care musai trebuie făcute până luni, când ne întoarcem la muncă. Mereu îmi plac experiențele care presupun să vin în contact direct cu oamenii locului. Mi se pare că sunt extrem de ofertante la capitolul detalii despre viața lor de zi cu zi. Și îmi arată cât suntem de diferiți atât în modul de a gândi cât și în felul în care trăim.

Nu puteam să ajungem în Târgu Secuiesc, să vorbim de bresle și să nu ajungem și la cofetari. N-or fi fost ei o breaslă, însă sunt recunoscuți pentru rețetele lor unice de pogăcele și pentru… turta dulce. Așa că, mergem și noi să vedem cum se face chestia asta cu scorțișoară care în ultimii ani are propria-i industrie și care, pe vremea lu’ Ceașcă, era o pâinică dulce în care îți frângeai dinții. Când am mâncat prima dată turtă dulce după Revoluție, îmi amintesc că i-am zis lu’ mama că e stricată. “Ce e porcăria asta așa moale? Nu vezi că nu îți testează deloc dinții?” Nu pot să zic că sunt fan, deși îmi plac dulciurile și fizicul meu poate să confirme. Dar îmi place să văd cum turta dulce are noi și noi înfățișări. Și îmi plac fețele lu’ nepo când primesc turtă dulce.

Într-o curte cu mult verde, într-o căsuță nu prea mare, îl găsim pe József Szántó, omul care știe să facă minuni dulci. Ne invită la gura cuptorului ca să ne povestească. Pfiu, e o căldură, exact ca în luna lui cuptor! Are un grai domol și este extrem de deschis. Are o rețetă veche, el fiind a patra generație care se ocupă cu meșteșugul ăsta. Anason, cuișoare, scorțișoară, miere, făină, bicarbonat de sodiu, nițică pasiune, cuptor din lut, foc de lemne și 7 minute. Atât îți trebuie. El are forme în fel și chip. În sala cuptorului stăteau așezate pe rafturi Olaf, mingi de fotbal, fetițe blonduţe, câteva inimioare care păreau brodate. Modelul tradițional al locului este inimioara cu oglindă. Dacă fata se uită în oglinda din turta dulce pe care a primit-o de la flăcău, amorul e gata început. Hai că ş-așa era încinsă atmosfera aici! Hai mai bine afară, în curte!

Pe o masă de lemn, o doamnă îi învață pe colegii mei de călătorie să deseneze cu zahăr topit turta dulce pentru cei de acasă. Vorba vine îi învață. Mai degrabă doamna desenează, colegii mei mănâncă. Îmda, e un deal bun. Era cam lungă coada la personalizări, așa că nepo vor primi câte un Olaf, cumnatu’ o mingie (că și Ferrari și tractoarele se terminaseră), sor-mea o pisicuță. Gata, toată lumea îndulcită și fericită. Mă uitam la doamna de la decorat: îi mergea mâna cum îmi merg mie tastele câteodată! Și lui, lui József, la fel! D-apăi se vede că fac asta de o viață! Oamenii participă la diverse târguri, fac turtă dulce pentru mărturii, personalizează pentru evenimente mari. Și e o afacere de familie. Bun așa! Îmi place să văd că unele îndeletniciri se păstrează și se dau din generație în generație.

Îi lăsăm pe artiștii noștri în ale turtei dulce și pornim către alt loc legat de tradiții și obiceiuri. Spre Cernat unde, în ansamblul fostului conac Domokos Gyula, ne vom plimba prin muzeul etnografic Haszmann Pál.