Luna lui cuptor. Este rândul Ținutului Secuiesc să mă lase să îi bat la porțile castelelor. Mă și gândeam că noroc că nu e așa departe și nu vom face mult pe drum. Vezi să nu! Sâmbătă dimineața, pe Valea Prahovei se merge bară la bară. Ioana profită de moment și ne ține o mică lecție de istorie, ceva legat de scaune, regimente de grăniceri, clase sociale. Unora chiar le-a plăcut istoria, e clar! Și acu’ încearcă să îmi explice mie, o habarnistă și o ignorantă cum și în ce fel au ajuns locurile astea să aparțină României. A fost interesant. Am reținut că secuii erau obișnuiți să aibă drepturi și mai puține obligații. Și, de fiecare dată când cineva le lua din drepturi, puneau mâna și se revoltau. Până i-a luat un nene mai tare. Un înfipt, Ioan Sigismund Zapolya, care îi bate măr la o revoltă din asta și impune dreptul regal, adică secuii din obștea secuiască plăteau impozite, cei din celelalte categorii aveau aceleași drepturi ca nobilimea din ținut. Și gata cu puterea juridică a Scaunului Secuiesc, de acum încolo toate problemele juridice vor fi rezolvate de Rege.
Acu’, stau secuii și înghit că n-au încotro. Până când Sigismund Bathory este amenințat de Sinan Pașa. Hooopa! Stai așa! Cine să îl ajute pe el să iasă din cacao? Secuii, normal. Așa că le promite că, dacă îl ajută frumușel, și el se va purta ca un domn și le va reda toate drepturile avute anterior. Vere, și secuii chiar îl cred. Își suflecă mânecile și se pun pe bătut turci. Și le iese. Îmda, le iese aia cu bătutul turcilor, că aia cu drepturile… Văzut cu sacii în căruță, nenea Bathory uită ce a promis. Mai mult, când secuii încearcă să se revolte, intervine și trasul în țeapă. Pe bune, nu doar metaforic vorbind. Și situația rămâne neschimbată până în secolul următor, prin 1636. Abia atunci secuii își reprimesc drepturile. Mai tărziu apar în zona și regimentele de grăniceri, pe vremea Mariei Tereza.
A mai zis Ioana și despre Aron Gabor și despre cum și ce a făcut el în timpul Revoluției de la 1848. Eu am reținut doar că era tâmplar și că ajunge să învețe la Viena cum să fabrice tunuri. Eee, da, mare șmecherie, o să fiți tentați să ziceți! De parcă ar fi studiat viața pe lună. Domne, ba să știți că a fost mare lucru. Că, în timpul revoluției când secuii se plângeau că nu mai au cu ce să lupte, nenea Aron topește mai mult de 300 clopote, folosește cuprul pe care îl extrage din mina de la Sândominic și face 60 de tunuri. Pam pam! Deci nu a făcut școală degeaba cum facem noi azi. Mai mult, se duce și luptă acolo cu oamenii lui. Și moare pe câmpul de luptă. Nu ca azi când luptăm din spatele monitorului…
Gata cu istoria! Că aproape suntem la Micloşoara, pe malul drept al Oltului! Urmează să vizităm castelul Kalnoky. Castel acum că pe vremuri se pare că aici era un conac. De fapt, legenda spune că “într-una dintre zilele când regele ungur se afla la vânătoare, săgeata lui nu și-a atins ținta, iar vânatul, un urs cum nimeni nu mai văzuse, a pornit furios către rege. Alături de acesta se afla Kalnoky, unul dintre oamenii săi de încredere care, cu o săgeată bine țintită, a doborât ursul necruțător. Drept răsplată, regele i-a oferit lui Kalonky această regiune împreună cu titlul de conte credincios…” Dincolo de legendă, acum vreo 400 de ani, familia Kalnoky construia pe moșia de la Micloşoara un conac de vânătoare, care, de-a lungul vremii, se modifică arhitectural și se transformă încet încet în castel, fiecare moștenitor lăsându-și cumva amprenta asupra locului.
Castelul Kalnoky are și el parte de provocările lui: mai întâi este devastat de un cutremur, prin 1800; mai târziu, în Primul Război Mondial mobilierul și interioarele au fost complet distruse; Al Doilea Război Mondial îl transformă în cazarmă; în perioada comunistă a fost naționalizat și a devenit cămin cultural (bine măcar că nu a fost CAP cum au fost altele). Interiorul se modifică și el. Ca să poată fi transformat în cămin cultural, unele ziduri sunt dărâmate pentru a face loc unui amfiteatru cu scenă. Urmează ani în care clădirea este lăsată în voia sorții. Noroc că soarta se schimbă și apare Revoluția, care îi va aduce familiei reintrarea în posesia castelului. Așa încep lucrările de reabilitare. Din 2016, castelul este introdus în circuitul turistic, Kálnoky Tibor primind concesiunea de la Consiliul Local din Baraolt pentru 49 de ani.
Cum arată? Mie mi s-a părut extrem de elegant. Să fie albul sau bleu-ul de pe pereții exteriori care îl transformă parcă în locul ideal pentru o nuntă? Să fie partea aia care dă spre lac și care mie, una, îmi amintește de Viena? Să fie poate parcul englezesc sau ce a mai rămas din el? Sau, mai degrabă nuferii care împodobesc ochiul de apă? Sau, poate, intrarea aia flancată de scări? Sau partea aia care seamănă cu un turn? Poate toate la un loc mă fac să mă simt ca într-un film de epocă. E adevărat și că noi am ajuns când se pregătea ceva nuntă. Deci, grădina era îmbrăcată în straie de petrecere. De fapt, tot castelul era primenit. Dar am așa un feeling că așa frumușel și elegant este el tot timpul, nu doar când are vizitatori miri. Nici nu pot să îmi imaginez cum arăta ca și conac de vânătoare că mie îmi inspiră sentimente mult mai blânde și mai elegante.
În interior, mi-a plăcut Muzeul Vieții Transilvănene. Cred că sunt în acea etapă a vieții mele când îmi place să îmi bag nasul în viețile altora. Care au trăit demult. Am început cu pivnița, transformată acum în loc pentru mese festive. Am găsit aici instrumente pe care le găseai în bucătăriile de pe vremuri: linguri și polonice de lemn, ulcioare, coșuri din răchită, o balanță folosită pe post de cântar, sifoane, căni de lut, recipiente în care se ținea laptele. M-am simțit ca în copilărie când mă trimitea bunicu’ să umplu sifoanele sau bunica să duc laptele la cooperativă. Eheee, aș fi stat și aș fi pipăit fiecare obiect în parte. Tocmai ca să îi dau voie să mă ducă înapoi în timp. Dar ş-așa am rămas ultima cu Sonică și doamna de la muzeu striga după noi. Ca să vedem și restul minunățiilor pe care Muzeul a reușit să le recupereze fie cumpărându-le, fie primindu-le prin donații de la cei care le mai păstrau.
Din pivniță urcăm o scară șerpuindă, acoperită cu preșuri parcă făcute de bunică-mea la război. Salonul de Gală, Camera Pianului, Casa Doamnei și Casa Stăpânului sunt sălile în care este reconstituită viața nobililor transilvăneni, cu toate ritualurile ei: scrinuri, sobe spectaculoase, reconstituiri ale vestimentației de epocă; un pian Streicher original, același model pe care îl folosea și Johannes Brahms; obiecte delicate, sticlărie, un colț amenajat pentru broderie și citit; arme din luptele cu turcii, covoare turcești. Tot muzeul este un spectacol. Mi se pare că au lucrușoare extrem de bine întreținute și că fac tot posibilul să arate, cât mai aprope de realitate, cum erau vremurile, cum erau oamenii, care le erau obiceiurile, cu ce le plăcea să își umplă timpul. Ce să mai la deal la vale, cum era viața lor de zi cu zi.
Spre deosebire de alte locuri în care am fost și care mi-au lăsat un gust amar gândindu-mă că se vor prăbuși fără ca nimeni să facă nimic ca să evite asta, Micloşoara e acolo, în picioare, restaurat și elegant, folosit de oameni. Faptul că nu e locuit doar de păianjeni și întuneric, faptul că trăiește prin evenimentele pe care le găzduiește, prin vizitatorii care îi calcă pragul ca să descopere vremuri de mult trecute, îmi dă mie speranța că va rămâne în picioare multă vreme de acum înainte. Și mai e ceva: Kálnoky Tibor. De fapt, ar fi fost mai corect să spun cineva. Un cineva care, dincolo de a administra clădirile Prințului Charles din zonă, se ocupă și se preocupă de binele castelului de la Micloşoara: își promovează locul la târgurile naționale și internaționale de turism, la târgurile de nunți, este deschis în a găzdui evenimente corporate. Orice îi poate aduce un ajutor în a menține locul viu. Ca să poată respecta ceea ce stă scris pe frontonul casei de piatră: Non est mortale quod opto – Ceea ce doresc este nemuritor. Și uite cum, încă o dată, omul sfințește locul!
