Plecăm și noi de la Ruginoasa. Nu în fuga cailor, ci în goana roților. O luăm spre Iași. Unde avem întâlnire cu Palatul Culturii. Și cu orașul propriu zis. Nu sunt pentru prima dată în Iași. Însă la palat, da. Data trecută era în plin proces de restaurare, așa că nu l-am putut vizita. Acum însă devine principalul meu obiectiv în cele câteva ore bune pe care aveam să le petrec aici. Și, ca să fiu sigură că nu îmi scapă, e primul pe care îl vizitez. Ah, la cât îmi plac mie clădirile astea cu iz nobiliar mă întreb dacă nu cumva ‘oi fi fost cândva vreo domniță. Sau măcar ceva slujitoare pe la vreo curte boierească. Asta cu slujnica pică repede că la cât sunt de încăpățânată și vocală, nu mă ținea nici naiba în slujbă. Așa că rămâne clar cealaltă variantă. Hai să intru să văd clădirea asta care la vremea ei era considerată cea mai înaltă din oraș. Înaltă ca înaltă, însă era și măricică la sol, cu mai mult de 34.000 metri pătrați. Să te tot plimbi, Andreea!
Construit urmare a unei promisiuni făcută de regele Carol I atunci când Iași-ul a pierdut statutul de capitală a țării, palatul este astăzi gazdă pentru 4 muzee: Muzeul de Istorie, Muzeul de Artă, Muzeul Științei și Tehnicii și Muzeul Etnografic. De la țară fiind, era clar că eu îmi voi alege să îl vizitez pe cel Etnografic ca să văd eu, domne, cum era portul și care erau obiceiurile pe vremuri. Dar, până să o iau spre muzeu, mă opresc nițel să analizez Holul de Onoare, aflat fix la intrarea în palat. Îmi plac vitraliile. Și ornamentele alea care par croșetate. Și mozaicul din podea. Îmi place ideea de tablă de șah la podele. Și scările din marmură albă de Carrara. Și acvilele cu scut. Fără să îmi dau seama, încep să urc. Parcă îmi e milă să urc așa, fiştecum. O iau pe vârfuri. Ca să nu deranjez ceva. De data asta, nu îmi mai imaginez baluri. Îmi imaginez pledoarii ale avocaților așa cum am văzut eu în filmele americane. Că, inițial, locul a fost gazdă pentru Tribunalul Iași. Hmmm, să-l fi văzut aici în plină acțiune pe Ionel Teodoreanu…
La etaj intru prima dată în Sala Voievozilor. Uau, uau, uau! Ce-i asta? Păi, așa cum îi zice și numele, este sala în care te privesc de pe pereți domnitorii, fețele importante din istoria noastră: de la Decebal și Traian până la Carol II. Ia uite că nu m-am uitat să văd dacă o fi și vreun contemporan cocoțat p-acolo. Ia să văd ce mai reușesc să descopăr printre scaunele așezate aici pentru diverse evenimente. Un șemineu de marmură pe care stă țanțoș un arbore istoric pe ale cărui ramuri sunt portretele celor mai importanți domni ai Moldovei. În vârful arborelui, tronează regele Ferdinand. Având în vedere eleganța locului, e plin de mirese pe aici. Își fac oamenii fotografiile de nuntă. O fetiță frumoasă ca un înger stă cuminte pe un scaun. Se potrivește perfect în decor. Poartă pe cap o coroniță din floarea miresei. Și o rochiță din ceva catifea roșie. Se potrivește atât de bine eleganța copilei cu eleganța locului. Poate chiar mai bine decât a miresei care pozează…
Peste drum, tot aici la etaj este și sala Henri Coandă. Ce frumusețe și aici: lambriurile de lemn, tavanul inspirat după Westminster Hall din Londra, cele două socluri de la intrare care păstrează inscripţia numelor a doi foști miniștri de justiție: Matei B. Cantacuzino şi Gheorghe Mârzescu. În perioada în care edificiul din Iaşi a fost Palat de Justiţie şi Administraţie, Sala „Henri Coandă” era destinată Curții cu Juri. D-apăi chiar arată a încăpere în care să se lase tăcerea impusă de importanța deciziilor luate aici. Și aici avem mirese. Care par a se simți nițel ca Lady Kate când s-a căsătorit cu prințul William. Le depășesc ușor invidioasă, părând extrem de interesată de încăpere. Mno, sala chiar e un vis. Poate e de la picturi. Sau poate de la albastrul ăla regal al pereților și al scaunelor așezate și aici întru spectacol.
Mă opresc câteva zeci de minute la muzeul Etnografic. Da, este exact cum mă așteptam. Adică despre de demult. Găsesc o colecție de costume populare. Ohooo, ce ii avem aici! Și ce fote! Într-o altă încăpere, sunt expuse diverse utilaje folosite pe vremuri în gospodăriile oamenilor de la țară. Și câteva obiecte care îi ajutau în viața de zi cu zi. Într-un colț de cameră un pătuț cu față de leagăn obișnuia să adoarmă un copiluţ înfășat în scutec de bumbăcel. Și acum mă duc în trecut. Însă printre ei, printre oamenii care munceau pământul și care ieșeau la horă duminica, îmbrăcați în straiele ăle bune. Ah, poveștile bunică-mii îmi răsună în urechi. Și parcă o văd așezată la războiul din mijlocul camerei, pregătind zestrea pentru noi, nepoatele. “Ca să nu vă faceți de râs în lume și să nu plecați în viață cu o lingură de lemn și o strachină!” Aș mai fi stat eu mult și bine la întâlnirea asta cu lumea copilăriei mele. Dar e vremea de colindat Iași-ul la pas.
Nu am reușit să urc în Turnul cu Ceas. În schimb, am auzit Hora Unirii răsunând în toată piața din fața palatului. Aia cu pielea de găină a căpătat noi valențe. Am lăsat Palatul Culturii să își vadă de turiști. Noi am luat-o agale, la pas. Pe Bulevardul Ștefan cel Mare și Sfânt, pe lângă Mănăstirea Sfinții Trei Ierarhi, pe lângă catedrala Mitropolitană, ne oprim tocmai în ușa Teatrului Național Vasile Alecsandri. Mi se pare că orașul arată minunat, poate chiar mai fain decât îmi aminteam eu. Trecem și de Grand Hotel Traian și o tot ținem la pas pe străduțe pietonale, animate pe alocuri de terase și baruri cochete. Nu ne oprim până când nu ajungem la Bolta Rece, locul Junimiștilor. Restaurantul arată excelent, însă noi vom rămâne pe terasă, printre viță de vie și flori. Și ne vom strădui aproape degeaba să nu exagerăm cu mâncarea.
Ei, lasă, după atâta salată lipsă, hai să ardem niște calorii! Ca să ajungem în Copou, la teiul lui Eminescu. Bulevardul Carol I își arată și el minunățiile: parcul Voievozilor, case elegante care au rezistat trecerii vremii, Universitatea Alexandru Ioan Cuza. Stai! Parcă aici Sabin Balașa și-a lăsat creativitatea liberă în vreo 19 picturi murale. Adică vreo 270 de metri pătrați. Ia să vedem dacă putem intra! Putem. Preț de zeci de minute bune ne bucurăm de picturi. Unele sunt mai ușor de înțeles, altele sunt mai abstracte. Unele mă fac să zâmbesc, altele îmi zâmbesc parcă ele. Ooofff, eu și arta! Hai mai bine în parc că acolo sigur îmi găsesc locul! Mai ales că e și ceva târg de oale și ulcele din ceramică. Și e și muzică de fanfară. Parcul e plin. Oamenii viermuiesc care încotro, într-o atmosferă de sărbătoare câmpenească. Exact cum mi-ar fi plăcut să se încheie ziua! Cu teiul lui Eminescu în apropiere și cu chiote vesele de copii ce aleargă desculți pe iarbă! Ei, da, dar…
Dacă tot suntem aici, nu ar fi păcat să nu vedem cum e atmosfera când cade seara în Grădina Palas? Ridicat pe locul fostelor grădini ale Curții Domnești din Iași, parcul păstrează câteva obiecte de pe vremuri (jgheaburi, turnul de strajă) și aduce elemente noi (fântâni arteziene, cascade artificiale, alei de promenadă). Ce să mai la deal la vale, locul are față de străinezia. Mi-a plăcut și aici viermuiala părinților și a copiilor care se jucau împreună pe iarbă. Toată transformarea asta s-a lăsat cu cântec: ba că aici sunt interese financiare în detrimentul clădirilor istorice, ba că structura monumentului ar fi fost afectată de lucrările la Parc, ba că autorizațiile de construcție nu au fost emise de autoritățile competente. Acu’, probabil că adevărul e la mijloc. Ce contează e că multă lume părea că se bucură de parc, de terase, de carusel. Noi ne-am bucurat de Palatul Culturii scăldat în lumini, de o bere rece și de povești între prieteni noi.
