Îl lăsăm pe conaș, poate mai repede decât ne-am fi dorit, căci ziua e abia la început și noi avem treburi serioase. Ne așteaptă povestea Elenei Doamna la Ruginoasa, locul ăla unde în ultima zi a anului se bat cu ciomege oamenii mascați până când una din cete cedează și se retrage înfrântă. Cam violentă tradiția asta. Se pare că și locul este unul care poartă amintirea unor vremuri presărate cu morți ciudate, blesteme, povești despre suflete care încă mai bântuie. Palatul a aparținut familiei Sturdza. Fiecare membru al familiei a vrut să aibă aici casa mult visată. Și s-au pus pe construit. La început palatul a fost construit în stil neoclasic, propriu arhitecturii din Moldova acelor vremuri, mai târziu el va fi refăcut în stil neogotic așa cum îl vedem și azi. Parcul din jurul palatului a fost gândit și amenajat de un neamț care o să îmbine perfect aleile străjuite de statui, băncile ascunse în labirinturi de verdeață și chiar un iaz înconjurat de sălcii. Ce să mai la deal la vale, un loc de vis în care să stai de drag.
D-apăi, se pare, numai un loc de vis nu a fost palatul ăsta. În vremea lui Costache Sturdza, are loc una dintre grozăviile despre care tot vorbește lumea șușotind și azi. Vrând să o ascundă de Nicolae Roznovanu, un boier după care i se cam aprinseseră călcâiele, dom’ Costache o aduce aici pe soția sa, Marghioliţa. Ce-o fi zis bietul om, “domne, ochii care nu se văd se uită”. Numa’ că dragostea boierului Roznovanu era așa puternică, biiine aici nu știu dacă dragostea sau orgoliul, încât vine să își răpească iubita. Se lasă cu trădări, bătaie, cu mult sânge și cu moarte de om. După ce l-a omorât pe fiul lui Costache, Roznovanu reușește să o răpească pe Marghioliţa și să fugă cu ea până în Bucovina unde se vor și căsători. În fața acestor două mari încercări în viața lui, Costache își pierde mințile și numai de întreținerea palatului nu mai are el chef. Lasă, intră pe fir un alt fiu al lui Costache și pune gaj palatul pentru un împrumut de 60.000 de galbeni. Nu reușește să își plătească ratele, carevasăzică pierde moșia de la Ruginoasa. Să mai ziceți voi ceva de telenovelele mexicane.
E momentul în care intervine în film Alexandru Ioan Cuza, cel care va căștiga Ruginoasa prin licitație de la Banca Moldovei și va transforma locul în reședința lui de vară. Adică, vorba vine el. Că, de fapt, Cuza a fost cu vorba și Elena, soața, cu fapta. Doamna și-a suflecat mânecile și s-a pus pe treabă: a mobilat și decorat încăperile (umblă vorba prin sat și stă dovadă și un act de comandă că ar fi cheltuit o sumă din cinci cifre în franci pentru mobilier comandat la Paris), a angajat meșteri pentru repararea clădirii și grădinari germani pentru refacerea parcului din jurul castelului. A reușit să transforme în doi ani moșia de la Ruginoasa într-un cuib pregătit pentru tihnă și bucurie, în ciuda tragediilor care avuseseră loc aici înainte și a cucuvelei care a întâmpinat-o cântând încă din prima noapte. Și te mai gândești și că Elena era rudă cu Sturdzeştii… Din păcate, temerile ei referitoare la repetarea tragediei familiei Sturdza nu o vor lăsa să fie prea fericită în locul ăsta.
La nefericirea Elenei Doamna pune câteva cărămizi solide și soțul din dotare, Cuza, care, nici mai mult nici mai puțin, se gândește că soția sa e cea mai potrivită să îi crească pe cei doi copii pe care el îi va avea, în afara căsătoriei, cu Maria Obrenovici. Că tot era Elena atât de implicată în a-i ajuta pe copiii orfani. Așa că se ocupă și de educația celor doi băieți pe care soțul îi pune în brațe. În timpul ăsta, Cuza se ocupă de treburile țării. Mă rog, și de Maria. Nu știu cât de bine se descurca cu Maria, însă de țară chiar avea grijă. Dovadă stă și prezența celor 6.000 de țărani la Ruginoasa pentru a-i mulțumi pentu Reforma Agrară prin care împroprietărise cu teren agricol, locuri de casă și grădină peste 460.000 de familii de țărani. Cu toate astea, prezența lui la Ruginoasa se remarcă prin lipsă. Nici măcar rămășițele-i nu rămân prea mult timp la Ruginoasa, în ciuda dorinței lui clar exprimate de a fi înmormântat aici.
Nici după moartea lui Cuza locul nu încetează din a-și lua doza de tragedie de care se pare că are nevoie. Fiul cel mic, Dimitri, se sinucide din dragoste pentru o servitoare care fusese alungată de la palat de Elena. Rămășițele îi sunt înmormântate pe moșie, la stânga tatălui său. Nici destinul celuilalt băiat, Alexandru, nu e mai grozav, el murind în luna de miere prin Spania. Moșia îi revine prin testament soției lui Alexandru. Și uite așa, Elena Doamna se vede obligată să părăsească și ea moșia, dat fiind faptul că a rămas fară nici un drept asupra proprietății și având în vedere că relația cu nora sa nu era deloc grozavă. Mai bine, căci Ruginoasa devine, dincolo de tragedii, și locul unde Maria Moruzzi, văduva lui Alexandru, își va trăi idila cu Ionel I. C. Brătianu, fiul celui care îl forțase pe Cuza să abdice și chiriaș la conac în perioada lucrărilor la calea ferată care lega Iași de Pașcani. Și uitați-vă câte încrengături!
În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, fiind exact pe linia frontului, palatul este aproape distrus. Spre deosebire de alte clădiri asemănătoare lui, palatul de la Ruginoasa va fi restaurat pentru prima dată pe vremea comuniștilor când devine și muzeu. În 2008 începe o nouă perioadă de consolidare și redefinire tematică. Datorită însemnărilor lăsate de Elena Doamna, muzeul a putut să reproducă extrem de aproape de original reședința lui Cuza. Așa se face că, în interiorul palatului, m-am bucurat să descopăr: galeriile, biblioteca, cuierul, lambriul și ancadramentele holului de la intrare, toate din lemn de nuc sau stejar sculptat; console cu oglindă în stil Ludovic; un cufăr de călătorie; scaune pentru salonul de recepție. Pereții și tavanele au fost decorate cu elemente de stucatură și pictură realizată manual cu elemente specifice perioadei. Ce să mai, mi se pare că au avut grijă la fiecare detaliu. Și, da, interiorul palatului arată într-un mare fel. Nu am avut voie să fac poze (am furat vreo două), însă îmi amintesc că, de cum am trecut pragul, am simțit că parcă mă mut în 1870.
M-a scos din atmosfera aia de secol 19 proiecția holografică a lui Cuza, în mărime naturală, care rostește discursuri reprezentative, ținute de-a lungul domniei. Orice ar zice el acolo și oricât ar fi fost de important pentru istoria noastră, mie îmi fuge gândul tot la Elena, soața. Păi dacă nu ar fi fost ea să lase schițele alea, să lase documente descriptive, să se ocupe de întreg domeniul, am mai fi avut noi astăzi la ce să ne oo-im? Nu prea cred… Înainte să ies din palat, aș fi vrut să îmi cumpăr o amintire cu ea. Ceva, orice. Nu am găsit. Toate sunt cu domnitorul. Așa că, feminista din mine, pleacă oarecum dezamăgită. Mă duc în curte să îmi revin. Și mă opresc cu ochii și cu Sonică ațintiți pe trăsura care înțeleg că este o replică după original și pe sanie care se pare că ar fi piesa originală restaurată. Ambele au aparținut Domnitorului. Vă dați seama? O sanie din 1860… Hai că iar începui să îmi imaginez domnițe elegante, îmbrăcate în paltoane comandate pe la Paris, cum stau învelite în pături în sania aia trasă de cai cu pletele în vânt. Sau trăsura care aleargă pe drumuri prăfuite ca să ducă oameni importanți către întâlniri și mai importante.
