Am plecat de la Dofteana. Să mai descoperim și alte locuri ascunse ale Moldovei. Pe unde au trecut cândva boieri. E rândul vornicului Costache Cantacuzino Pașcanu și a moșiei Fântânele. Acu’ țineți–vă bine să vedeți încrengături: locul ajunge pe rând la Gheorghe Cantacuzino, fiul cel mare al lui Costache, apoi, atunci când fiul cel mare moare, la celălalt fiu, Nicolae. La Nicolae rămâne doar provizoriu până când trece în proprietatea personală a prințesei Pulcheria. Prinţesa Pulcheria Cantacuzino Paşcanu se mărită cu principele Emil de Sayn Wittgenstein Berleburg (unul dintre principii ereditari ai nobilimii germane) și dă naștere unei fete, prinţesa Lucia de Sayn Wittgenstein Berleburg. Mai sunteți aici, da? Că suntem gata cu telenovela. Adică, prinţesa Lucia de Sayn Wittgenstein Berleburg este cea care va construi Castelul Roșu de la Fântânele, cunoscut astăzi ca și Castelul Roșu de la Lilieci-Hemeiuș. Căci despre el urmează să vă povestesc nițel acum.
Castelul se ascunde undeva, în cele 50 de hectare de parc dendrologic. Carevasăzică, înainte să ajungem la minunăția de amestec de stiluri romano-gotic, venețian și brâncovenesc, ne bucurăm de opera lăsată în urmă de Cristian Adolf, cel care a fost adus să amenajeze parcul castelului și să îl populeze cu specii exotice de plante și arbori și care a lucrat vreme de 13 ani ca să își finalizeze sarcina. Mă rog, până să ne bucurăm de parc, trebuie să trecem de nenea paznicul de la poartă care reprezintă Institutului de Cercetări și Amenajări Silvice. Ei au preluat parcul de mai bine de 50 de ani și l-au transformat într-o bază de cercetare pentru climatizarea speciilor exotice de interes forestier. Dacă reușești să treci de nenea de la pază, te poți plimba printre 178 de specii de rășinoase care vin de peste tot din lume: America de Nord, Asia, Europa. Alei curbe care te poartă printre arbuști. Apoi printre pajiști. Și iar arbuști. Îmmmm, dar ce miroase așa frumos? Ia te uită, ce minunăție de trandafiri! Parcă aș fi în Madrid… 600 de specii de trandafiri, peste 1500 de fire, alcătuiesc cea mai mare colecție de trandafiri din România.
Tot cu ochii după arbori și flori, am ajuns și la castel. E încă în picioare, în ciuda faptului că a fost serios zgâlțâit de cutremurele din 1977 și 1999. De fapt, în 1999 a fost și dezafectat și a început deteriorarea lui serioasă. Băi, și pe cuvânt, îți vine să plângi. Te întrebi de ce mama naiba ne purtăm așa cu istoria, cu patrimoniul, cu trecutul. Nu mă pricep eu la arhitectură, însă castelul ăsta e o mică frumusețe: din cărămidă roșie, cu sculpturi pe la balcoane, cu arcadele din gresie ale ferestrelor, cu intrarea aia laterală cu coloane, cu turnul parcă făcut din turtă dulce. De intrat nici nu încape vorbă. Se pare că au reparat acoperișul că începuse să plouă în el. Și acum este ținut în conservare, așa golaș și părăsit. Așa că, atât cât vor mai dura lucrările de renovare și restaurare din interior, nu se poate vizita. Acuma, oi fi eu depășită de multe lucruri, însă mie nu mi s-a părut că acolo s-ar întâmpla ceva. Chiar dacă sau mai ales că ferestrele sunt acoperite cu scânduri…
Am dat și aici roată castelului. De mult nu mi-a mai plăcut un loc atât de tare. Să fie culoarea, să fie liniștea, să fie trandafirii, să fie toate la un loc? Nu știu, dar parcă nu m-aș mai da dusă de aici. Mai ales că înțeleg că se intră destul de greu și că trebuie să ai aprobare specială ca să te bucuri de bucățica asta de Rai. Mai repede intră mirii ca să își facă aici albumele de nuntă. Că probabil plătesc ceva sume mai însemnate decât ar putea fi încasate de la vizitatorii de rând. Și mai intră oameni cu proiecte cinematografice. Pe aici au trecut și Lizuca și Patrocle. Când au filmat secvențe din Dumbrava Minunată. Locul e atât de ofertant dacă poți să treci peste starea de degradare a castelului, încât ai putea să îți petreci aici o zi întreagă doar dându-ți voie să te rătăcești printre copaci și flori.
Spre ușurarea paznicului de mai devreme, noi plecăm. Ne vedem de drum. Mai ales că în locul următor pe lista de opriri o să și înnoptăm. O noapte la castel… Tare, nu? O oră mai târziu intrăm pe poarta Castelului Sturdza. Suntem în Miclăușeni. 24 de ani, 100.000 lei împrumut cu gaj chiar moșia de la Miclăușeni, câteva păduri vândute. Toate pentru a fi ridicat frumușelul ăsta neogotic. Habar n-am eu de stiluri de arhitectură, însă când îmi place ceva, mai pun și eu mâna pe o carte și mai citesc nițel. Așadar, George Sturdza împreună cu soția Maria Ghica își vor sufleca mânecile și se vor pune pe treabă. Stați să ne înțelegem! Nu pleacă chiar de la cărămidă. Aici a fost cândva un vechi conac boieresc. Iar în apropiere, strămoșii lui Sturdza au construit și o biserică de curte și au amenajat și un parc în stil englezesc pe o suprafață de vreo 42 de hectare în jurul conacului.
Să revenim la castel, copie a castelelor feudale apusene. Odată terminat, devine adăpost pentru colecții de documente, costume medievale, bijuterii, tablouri, busturi din marmură de Cararra, argintărie, piese numismatice de mare valoare. Acuma, nu vă imaginați că erau așa niște colecții oarecare cum am eu pe acasă. Nu, domne, vorbim de colecții valoroase. Și să nu uităm biblioteca privată, constituită de-a lungul a sute de ani și cu ajutorul întregului neam Sturdza, cu aproximativ 60.000 volume numai unul și unul: mai toate ediţiile princeps ale cărților românești din secolele 18 şi 19, copii ale cronicilor româneşti, tipărituri ori manuscrise religioase, în limbile slavonă şi română, din secolele 16-19. Mai mult, ediţii princeps din literatura europeană, scrieri filosofice (mai ales din antichitate şi evul mediu), lucrări istorice sau cu conţinut moral şi religios, precum şi colecţii de reviste.
În interior, castelul era la fel de spectaculos și elegant: scări din marmură de Dalmația pe care parcă văd alunecând ușor rochiile croite după moda pariziană, lemn de trandafir sculptat atent pentru mobilier (îmi imaginez cum stăteau la vreun birou, care pare mai degrabă o opera de artă, bibliofilii clanului Sturdza și răsfoiau cărți strânse de-a lungul vremii), sobe din teracotă, porțelan sau faianță venite de prin străinezia, numai bune să adăpostească lemnele trosninde de flăcări aducătoare de căldură în plină iarnă, parchet cu motive geometrice și florale făcut de austrieci din paltin, mahon, stejar și abanos pe care parcă aud pașii de dans ai participanților la diverse ceaiuri dansante. Lemn dantelat găsești și la ferestre. Și la ușile din interior. De parcă în loc să facă un mileu la igliță, cineva s-a apucat să croșeteze în lemn.
Ce a mai rămas din toate astea? Castelul e în picioare, poate fi vizitat. Și arată bine. Umblă un zvon cum că ar urma o restaurare în curând. Până una alta, domeniul găzduiește periodic evenimente cu miros de trecut. Domni și domnițe își pun hainele de epocă și defilează din când în când prin curtea domeniului pe la vreun eveniment menit să ne aducă aminte de anii 1900. În interior mai sunt încă vreo câteva sobe elegante. Și ușile și ferestrele alea dantelate care înțeleg că au fost restaurate la începutul anilor 2000. Într-una din camere dăm și peste două costume populare tradiționale care stau cuminți pe două manechine. Dacă te chinui nițel, din loc în loc, poți găsi și cuvinte care au rămas din dictoanele în latină de pe pereții pictați în ulei. Oricum, faptul că astăzi arată așa e rezultatul unor lucrări de restaurare dispuse de Mitropolia Moldovei și Bucovinei căreia i-a fost retrocedat castelul. Că dacă nu…
Că dacă nu, ar fi continuat să se degradeze, așa cum s-a întâmplat începând cu anii războiului. Mai întâi, prizonierii nemți erau ținuți aici de soldații ruși care foloseau cărțile alea de care vorbeam mai sus ca să facă focul în sobe sau le vindeau magazinelor din Târgu Frumos care le foloseau la împachetat marfa. Ok, rușii nu erau de-ai noștri, deci să zicem că nu aveau de ce să respecte sau să protejeze locul. Vere, dar ai noștri, în vremea regimului comunist, ce Dumnezeului au avut cu locul ăsta? Ca mai toate clădirile astea care au fost bijuterii arhitecturale, și Miclăușeni va avea de suferit în primul rând din cauza destinației improprii. Încă nu mă ajută capul să înțeleg cum naiba să bagi într-un castel mai întâi un depozit militar de explozibil, pe urmă să îl faci adăpost pentru copiii cu handicap psihic sever și tot timpul să îl lași pradă în mâinile hoților. Vorbim naiba de un castel, de o clădire elegantă, cu o arhitectură deosebită. Nu vorbim de un bloc gri, comunist.
Ok, bine că s-a terminat! Lucrurile par să meargă spre bine acum cu întregul domeniu. Pe care aveam să mă plimb și eu încă vreo două ore. Ca să descopăr Mănăstirea. Și liniștea care se așterne după ce porțile domeniului se închid și rămâi doar cu colegii de călătorie. Am dormit într-una din clădirile transformate în pensiune. Dincolo de istoria locului, mă impresionează cât de curat e totul. Îmi place cum au reușit să valorifice clădirile. În afară de pensiune, deja mai funcționează aici și un atelier de pictură în care măicuțele de la Mănăstire realizează icoane și ouă încondeiate. Un alt corp a fost transformat în restaurant, iar terasa plină cu mușcate poate să te găzduiască tăcută la un pahar cu Nenea Iancu. Lângă restaurant, pe prispă, stă cumva la adăpost o trăsură. Care se pare că e încă funcțională și care devine vedetă pe la evenimentele alea de care vorbeam. Ah, poate am să ajung vreodată la un bal din ăsta cu parfum de vremuri interbelice!
Am avut parte de o cină minunată acolo, pe terasa aia colorată de flori, în mijloc de pădure verde. Și de o seară cu multe stele, așa cum numai departe de orașele mari poți să ai parte. Și de o noapte în care câțiva greieri beți de binele verii ne-au cântat aproape tot repertoriul lor. Probabil ne-ar fi cântat și la micul dejun. Dacă nu le-ar fi luat-o înainte un gramofon. Ohoo, valsuri ieșite prin pâlnie. Deci un pic din ceea ce îmi dorisem s-a realizat. În plus, am băut o cafea pe pajiștea de lângă castel. Care arată într-un mare fel în lumina răsăritului. Singurele care vorbesc în dimineața asta în curtea castelului sunt clopotele de la mănăstire care își cheamă enoriașii și măicuțele la slujbă. Până și Conu’ Miclăuşanu tace. El, o poveste de om, care știe să te poarte în alte vremuri și să îți arate castelul fără să te plictisească. Ba, din contră, să te țină atent și curios toată ora aia cât durează vizita. Știe cum să își asezoneze poveștile cu umor, istorie, legende. Așa da! Să tot descoperi locuri și oameni din ăștia!
