Sunt mai bine de 10 ani de când am început să călătoresc serios. Cred că și asta cu plecatul de acasă are niște etape: în prima fază, am plecat în disperare în Spania. În continuare Spania este călcâiul …Andreei. Și va și rămâne. De asta sper să găsesc un magnat spaniol cu care să călătoresc de acum încolo. Când s-a mai potolit disperarea cu Spania, am început cu destinațiile nu atât de comerciale. Și asta a rămas, numai că unele costă serios. A mai fost o perioadă când plecam lunar cu caii pe munte. De asta încă nu m-am vindecat, este doar trecută deocamdată sub tăcere. Pe urmă a venit vremea nici o lună fără o ieșire în Europa de începuse să mă întrebe lumea dacă eu mai am job sau, și mai bine, cine îmi sponsorizează ieșirile. În 2019 am decis să schimb nițel macazul: să o las mai ușor cu Europa, să mă concentrez pe ieșiri mai lungi și mai puține în afara continentului. Și să aloc timp pentru România.
Acuma, să fie cât mai mult din România. Care Românie? Valea Prahovei? Mamaia? Nu prea cred. Mi-am dorit să descopăr locurile faine din țara asta. Și de ce nu, pe cele în care nu are acces chiar toată lumea. Primisem ceva hinturi despre existența, în tabloul ăsta al călătorilor, unui grup de voluntari arhitecți care din 2017 au început să ia cu ei în călătorii curioși în ale vremurilor de demult. Iar excursiile lor se duc către destinații și locuri nu atât de călcate de publicul larg: case boierești, castele, conace. De aici și numele: Castle Break. Adică un fel de citybreak la castel. Exact ce căutam. Dar există oare atâtea castele în România încât să îmi umplă mie o vară? Că eu, în afară de Peleș și Pelişor, nu îmi aduc aminte să mai fi auzit… Hai și Bran! Și Potlogi. Și mai știu câteva de la Anita de la Fundația Calea Victoriei. Dar, totuși…
Am așteptat cuminţică să își organizeze oamenii treaba și să publice planurile lor de castlebreak-uri. Și mi-am propus să îmi petrec cu ei câte un weekend în fiecare lună de vară. Și pe alocuri câte o zi de weekend în călătorii scurte, aproape de București. Domne, și mi-a ieșit. Și, ca să fie treaba treabă, de la început vă spun că, da, există locuri din astea cu iz domnesc sau princiar în România cât să ai treabă un an întreg, nu doar o vară. De fapt, și eu mai am câteva ieșiri cu ei trecute pe lista lui 2020. Că 2019 e cam fully booked. Și unde nu a fost fully booked pentru mine, a fost fully booked la ei până să mă dumiresc eu și să îmi anunț intenția de participare. Lasă, e numai bine așa! Acum că i-am văzut la treabă, știu la ce să mă aștept! Și pe mâna cui îmi las timpul meu liber atât de puțintel.
Prima ieșire pe care mi-am ales-o a fost în Moldova. Mai fusesem acum ceva vreme în vizită la niște prietene care m-au plimbat să îmi arate locurile vedetă. Ceea ce propuneau cei de la Castle Break era un pic diferit. Locurile erau unele de care nu auzisem niciodată și unele de care, chiar dacă auzisem, nu avusesem niciodată timp. Sau la care nu avusesem acces. Așa că, mi-am zis, un weekend full printre legendele și poveștile cu iz moldovenesc nu are cum să îmi strice. Ba, ar putea chiar să mă mai scoată din ignoranță și s-ar putea să mai învăț și nițică istorie dacă în școală eram preocupată de altele în loc să casc bine urechile la cum și în ce fel am ajuns ce suntem azi. În plus, papanași, poale-n brâu și ciorbă rădăuțeană. Atât am avut de zis!
La sfârșit de iunie, în loc să fiu în Pipera, la ușa corporației, eu eram în fața Ateneului. Pe la un 6 trecute fix, cu Sonică de gât, urcam într-un microbuz cu vreo alți câțiva căutători de locuri ascunse. Și ieșeam din București exact când soarele se ridica din pat. Cred că unde atunci când eram copil nu prea am fost în excursii sau în tabere cu școala, am rămas cumva datoare cu arderea acestei etape, a mersului cu autocarul prin diverse locuri. Așa că eu sunt mereu pentru, chiar dacă poate drumul durează mai mult. Eu mă bucur de fiecare kilometru parcurs. Îmi place să văd oamenii cum își văd de treburi, îmi place să văd locuri, îmi place să mă bucur de tablouri pictate de natură. De data asta, șoseaua duce la Bacău ca și primă oprire. Am mai fost cândva pe drumul ăsta. Parcă acum este mai colorat de floarea soarelui, de cerul brodat cu nori albi, de spicele de grâu care se coc agale.
Nu se făcuse de prânz când eram deja la Dofteana. Am venit să vedem locul unde se strângea boierimea la sfârșitul secolului 19 pentru vânătoare și recoltare de trofee. Pe Valea Trotuşului, la poalele muntelui Nemira, în mijlocul pădurii. Aici avea să decidă Neculai N. Ghika ridicarea unei locuințe administrative, cu parter și etaj. I-a zis hulubărie. D-apăi ce să mai zic… Dacă așa era porumbarul pe vremea aia… Acuși locul este folosit ca pensiune. Și cred că e o experiență faină să dormi aici, în mijlocul naturii. Sigur m-aș simți cu nițel sânge albastru. Dar nu, nu rămânem aici. Că nu e vreme de dormit. E vreme să descoperim și domeniul și, mai ales, castelul. Miroase parcă a ploaie. Și a iarbă. Curtea e pictată în verde. Două foișoare albe își așteaptă mușterii dornici de lenevit în fața unei halbe de bere. Ici colo, elemente care să îți amintească de viața la țară: un car în miniatură, două trei bănci de lemn.
Câteva zeci de metri mai în pădure, castelul reședință de vară pentru familia Ghika se înalță încă semeț, parcă în ciuda vremurilor trăite și a încercărilor prin care a trecut. Castelul de vânătoare, construit în stil romantic, a avut ceva provocări de-a lungul timpului: nemții în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, rușii după ce românii au întors armele împotriva nemților, faptul că o perioadă bună de vreme aici a fost sediul unui spital TBC, apoi al unei case de copii. Ei bine, e încă în picioare. Așteaptă cumințel și răbdător o rază de lumină care să îl ajute să fie restaurat. Este acum proprietate privată. Numai că toți banii proprietarului s-au dus pe achiziționarea proprietății. Așa că fonduri pentru restaurare nu mai sunt. Ca să fiu sinceră, sper doar ca locul ăsta să reziste până s-o găsi cineva care să îl salveze.
Pornesc să îi dau roată. Cu un exterior finisat cu plăcuțe ceramice care seamănă leit cu cărămida roșie, cu ferestrele încadrate de rame din piatră, castelul ăsta chiar are față de romantic. Parcă fiecare bucățică din el are câte o poveste de spus. Până și copacii din parcul care îl înconjoară parcă vor să ne povestească ceva mișcând din frunze nici prea tare ca să ne sperie dar nici prea încet încât să nu îi auzim. Și dacă nu îți place ce are pădurea de spus, poate te convinge lacul cu tăcerea lui adâncă. Sau poate vrei să te lași purtat de cărări spre inima lui verde. După ce m-am încărcat bine cu șoaptele naturii, am intrat să văd ce mai există în interiorul castelului. Din obiectele care mobilau cele 33 de camere nu a mai rămas nimic. Se pare că unele au fost salvate și folosite la Muzeul Etnografic din Comănești. Așa că în interiorul frumușelului ăsta roșu mi-au plăcut șemineul, tavanul și scara. Au fost singurele care au reușit să mă facă să mă întorc în timp.
Înainte să plec de la castel, mai casc gura încă o dată la el. Are două turnuri: într-unul din ele, e o cameră care are ferestre pe toate laturile. Uaaau, aici ar fi putut fi un birou sau o sală de lectură. În celălalt turn e o scară spiralată care pleacă de la demisol și ajunge până în mansardă. Se întinde, carevasăzică, pe toate cele 4 nivele. În fața castelului este o fântână arteziană. Lăsată cumva în paragină. Însă are farmecul ei aparte în peisaj. Ah, cum ar putea arăta locul ăsta cu ceva investiții! Nu ar mai trebui să batem atâta amar de drum prin alte părți ale Europei ca să vedem bijuterii din astea vechi și ascunse, pline de povești și legende! Deocamdată, castelul de la Dofteana se transformă în locul de vis al mirilor care îl aleg pentru a-și intersecta povestea de iubire cu istoria.
