O iau în stânga. Și încep să urc. Zona este extrem de frumoasă. Și interesantă. Printre case colorate, străzi din scări. Nu mă încumet. Nu mă abat de la drumul principal. În capătul străzii văd prima mașină de poliție. Patrulează. Bun. De fapt, bun? Nici nu știu dacă să mă simt în siguranță sau să îmi ridic semne de întrebare asupra prezenței lor aici. Patrulează doar sau e vorba de altceva? Îi depășesc și renunț la întrebări. E atât de multă liniște. Parcă prea liniște, totuși. Și din curți se înalţă flori. Sau copaci. Parcă aș fi în Primăverii. Sau măcar undeva într-un orășel mic și cochet din Europa. Nu prea recunosc Brazilia aici. Măcar atât cât am apucat eu să o cunosc în astea câteva zile. Ca să ajungem în parc, ne abatem de la drumul principal. Probabil de asta nici nu mai seamănă lucrurile cu ce am tot văzut în ultimele zile. Urcăm așa pe strada asta liniștită vreo 5 minute. Până ajungem la Parque das Ruinas.
De aici se așterne o priveliște minunată asupra golfului Guanabara. Ooooh, primul moment de relaxare deplină al zilei. Aici am băut cel mai bun capucino din toată vieţişoara mea. Da, mai bun ca în Italia! Probabil a contat mult și faptul că eram oarecum deasupra lumii. Și stresul de peste zi. Citesc puțin despre locul ăsta: pe la începutul secolului 20 aici se strângea intelectualitatea și artiștii din oraș pentru socializare. A fost lăsat în paragină o vreme. Mai apoi, Guvernul a organizat un concurs de proiecte și a deschis aici un centru cultural. Ce e interesant e că arhitectul care a câștigat concursul, a păstrat structura ruinelor și a venit cu o clădire modernă în completare. Cam ce au făcut arhitecții noștri cu sediul fostei Direcții 5 din Piața Revoluției. Fiind o locație care are treabă cu statul e și nițel mai bine păzită. Aha, de asta mașinile de poliție.
Hai! Să mai bănănăim! Că mai avem vreo două ore de lumină. Renunțăm la masa de prânz care ne-ar fi ocupat prea mult timp. Și, înainte să coborâm să căutăm tramvaiul galben, ne mai abatem nițel spre un punct de belvedere. Iarăși suntem într-un fel de bucată întunecată. Numai că, acum sunt mașini de poliție care patrulează mereu. Ok. Decid că e de bine. Și merg curajos înainte spre Mirante do Curvelo. Nu știu ce mă mai așteptam să mai văd că doar am văzut orașul ăsta din toate unghiurile. Dar, na, dacă aici este ceva și mai și? Și eu pierd pentru că mi-a fost lene să mă abat 20 de minute de la drum? Îmda, nu e nimic spectaculos. Din contră, iarăși miros puternic de urină. Și niște câini ai nimănui. Dar, stai, mai este un indicator. Spre Largo do Guimaraes. Poate acolo… Pornisem voinicește. Nu mai conta că deja picioarele nu prea mai ascultau. Numai că…
Atentă la tot ce se întâmplă în jur, văd o stație. Pare a fi de tramvai. Ia stai să văd eu despre ce e vorba. Dooomne, la barza chioară, mai ales aici în orașul Cristoşelului, Dumnezeu îi face cuib. E tramvaiul galben. Ăla pe care îl mai aveam în plan pe ziua de azi. Așa noroc… Sar într-un picior de fericire până în stație. Sonică e de acord să nu mai mergem până în punctul ăla de priveliște și, mai bine, să ne plimbăm cu trancariciul pe cea mai veche cale ferată electrificată din America Latină. În plus, este și una dintre cele mai vechi căi ferate din lume. Străbate tot cartierul Santa Teresa. Pleacă din spatele Catedralei Metropolitane și urcă până la Dois Irmaos. Biiine, noi nu prea am știut treaba asta. Am aflat pe parcurs. Deci, ce modalitate mai bună și mai comodă de a vedea care e treaba pe aici prin zonă?
Mă duc ca o floare și scot banii să îi plătesc omului care stătea pe peron și nu vorbea o boabă de engleză. Noroc cu spaniola mea și cu Sclava Isaura! Ne înțelegem oarecum. Mă rog, omul începe să îmi transmită chestii din momentul în care vede banii. Mă pune să îi bag repede la loc și îmi cere cardul. “WTF, cardul e lângă pașaport. În seif. La hotel.” “Oh, nu puteți plăti cash căci noi nu lucrăm cu bani, având în vedere cartierul pe care îl traversăm. Nu vrem să fim omorâți pentru câțiva bănuți.” Joac-o p-asta, Andreea! Îmi spune că doar la capăt pot plăti cum vreau eu. Bine, inițial renunț și o iau agale spre capăt. “Mă, ia stai așa, dacă vorbesc eu cu turiștii ăia care erau în stație, le dau lor bani și îi rog să îmi plătească ei cu cardul?” Parcă am descoperit America, așa sunt de bucuroasă. Încep iar să sar într-un picior ca nepo ale mele când prind câte o bomboană.
Până să ajung eu să pun în aplicare planul măreț, vine tramvaiul. Controlorul mă împinge în vagon și îmi spune că pot să plătesc jos, fără probleme. Așa ceeeeva… Și dusă am fost! Tramvaiele arată super bine. Or fi ele istorice ca renume, însă acum câțiva ani, în urma unui accident în care un tramvai deraiat a omorât vreo 6 turiști și a rănit vreo alți 50, s-a luat hotărârea ca vechile tramvaie să meargă la muzeu și altele, copii 1 la 1, să apăra pe șine. Exact asta s-a întâmplat. Și în 2016, când cu Olimpiada, erau deja umblătoare noi pe șine. Băncile sunt din lemn, sunt deschise pe părți, astfel încât să poată fi folosite în funcție de unde e peronul. Călătorii își anunță coborârea trăgând de o sfoară care mișcă un clopoțel. Mecanicul deschide ușile din lemn în stații, folosind tot un fel de sfoară. Și, la capăt de linie, mecanicul se dă jos și se urcă în celălalt capăt. Adică un tramvai cu două capete! Teoretic, tramvaiul este folosit doar în scop turistic. Practic, am văzut vreo doi trei localnici dubioși care murmurau ceva în barbă de fiecare dată când ne vedeau pe noi, turiștii, cum facem poze și ne extaziem la ce vedem.
Tot drumul are vreo 6 km. Pentru că l-am luat oarecum de la jumate, în vreo 15 minute am ajuns. M-am dus să plătesc repede biletul. Doamna de la casă îmi spune că nu există numai o călătorie. Există doar dus-întors. Ok, mai urcăm o dată! A fost mai impresionantă tura asta. Am mers tot traseul. Printre casele oamenilor, pe străzi înguste. Am ajuns inclusiv în Largo do Guimaraes, unde spectaculos era un grafiti reprezentând exact un tramvai din ăsta. Este deja 3 jumate. În vreo oră și un pic va fi întuneric. Oooo, ia stai așa! Tramvaiul ăsta ne va opri în Dois Irmaos. Mai știi, Andreea, unul dintre cele mai faine locuri pentru apus? Na, că se brodiră toate! Cobori acolo, faci apusul și cobori pe picioare pe urmă până la metrou. Eram așa de fericită de idee încât am uitat de “cobori prin întuneric prin favelă cu Sonică de gât.”
Ajung și la capăt de linie. Îmi arunc un ochi pe peron. În afară de un grup mare de turiști, mai văd câteva grupuri de africani care așteaptă. Și analizează turiștii care coboară din tramvai. Momentul trei de panică. Ăsta este cel pe care îl regret cel mai tare. Că m-a paralizat frica și nu am avut curaj să fac ceea ce îmi propusesem. Dacă aș fi avut măcar unde să îl ascund pe Sonică. Nu aveam decât o borsetă la brâu și pe el. M-am văzut coborând din tramvai și, poate, în primele zeci de minute fiind ok. M-am gândit pe urmă, însă, ce se va întâmpla când se va lăsa noaptea. Dacă am fi fost măcar mai multe. Sau dacă nu m-ar fi speriat toți cu avertismente. Sau, grozav ar fi fost, să fi avut un om de-al locului cu mine. Nu aveam nimic din toate astea. Așa că am vorbit din nou cu controlorul și am coborât tot cu tramvaiul. Nu pot să vă descriu cum se vedea Rio de sus, de pe Dois Irmaos. Este cea mai frumoasă priveliște din Rio, asupra lui Rio. Soarele deja se dădea bătut și scălda favela într-o lumină călduță. Casele erau parcă și mai frumos colorate. A fost momentul în care mi-am promis că nu voi mai cerceta atât de mult de acum încolo. Și este singurul moment din excursia asta de aproape trei săptămâni care mi-ar fi plăcut să se desfășoare altfel.
Nu e timp pentru regrete. E timpul pentru o cină cu carne de vită făcută încet, pe plită, în timp ce bem o bere. Sau un pahar cu vin. La un restaurant din ăsta mic pe plajă. În Copacabana. Și să ne cânte muzica la ureche. Dar, înainte, să mergem să luăm o cafea adevărată pentru cei de acasă! Cafeaua nu se cumpără din supermarket. Sunt magazine, cafenele care vând cafeaua pe care o cauți. Asta dacă vrei să fie veritabilă. În timp ce îl băgăm bine în ceaţă pe vânzătorul nostru și până să ne pregătească el pachețele, avem parte de un spectacol pe cinste făcut de ospătarul care ne aduce să gustăm nițel din ce urmează să cumpărăm. Da, mai avem multe de învățat și la capitolul cum preparăm cafeaua. Și ce cafea bem. Dar, lasă, că nici ei nu știu să facă mămăligă. Fiecare cu plantațiile lui! Și fiecare cu sclavii lui! Am lăsat aici ceva bănuți. Pentru că am acasă băutori de cafea. Și, unii ditre ei, chiar sunt cunoscători. Și vor puțin și bun.