Ziceam într-un articol precedent că, de multe ori când merg cu agenția în călătorii, merg și nu prea în excursiile opționale pe care mi le propun oamenii. Din două motive: fie timpul nu îmi ajunge să simt puțin mai bine aroma locală, fie locurile sau experiențele propuse nu mă prea atrag. Cam așa a fost și în Rio. În loc să merg în croazieră pe apele Golfului Sepetiba, eu am decis că voi rămâne în Rio ca să încerc să mai descopăr locuri, oameni, mâncăruri. Și, ca să fie treaba treabă, l-am trezit pe Sonică înainte să cânte cocoșii și am plecat spre Copacabana. Pentru răsărit. Cum mie îmi place să fiu punctuală, era întuneric beznă când am ajuns. Și doar două, maxim trei persoane pe plajă. Care se uitau extrem de ciudat la noi când am început să o luăm spre Ocean. Este oarecum interzis să fii pe plajă noaptea. Sau, mă rog, nu îți garantează nimeni siguranța.
Cum e dimineața dis de cu noaptea-n cap pe Copacabana? Liniște. Și un cer în flăcări. Care se aprind din ce în ce mai tare pe măsură ce soarele se trezește. Apar încet încet sportivii. Care aleargă spre soare. Și cățeii care aleargă cu ei. Când e lumină, lumea deja s-a săturat de fotbal pe plajă. Și de aerobic. Și de pedalat la biciclete. Oceanul își trimite valurile să netezească nisipul. Statuia Cristoşelului veghează de pe Corcovado. Spre Ipanema toate clădirile sunt scăldate într-un fel de roz. Asta până se înalţă soarele și începe să le încălzească cu razele lui puternice. Singurele vorbe sunt cele ale pescărușilor porniți să își procure micul dejun. Par a se certa cu Oceanul care nu e gata să renunțe la locuitorii lui așa ușor. Mă încarc cu energie. Ca să îmi ajungă pentru ziua asta ce va să fie plină. Și cu nițel curaj că, la cât m-a speriat toată lumea, mă mir că mai am dorință să pornesc la cutreierat străzi…
O iau agale cu metroul spre Museu do Amanha, mai pe românește Muzeul Mâinelui. Sunt blindată cu hărți, am la mine vreo 30 de dolari și pe Sonică la gât. Atât. Pașaportul doarme liniștit în seif la hotel cu tot cu portofel lângă el. De la prima interacțiune cu localnicii, în timp ce cumpăram cartela de metrou, simt priviri dezaprobatoare ațintite lui Sonică. În metrou, pe tot traseul între Siqueira Campos și Uruguaiana, aceeași treabă. Oamenii plecați către corporațiile lor îmi aruncă priviri care mai de care mai certărețe: “Mă fată, ce naiba cauți cu aparatul foto la gât? De ce nu e în geantă?” Încă nu mă sperie. Mă gândesc că nu prea au cum să mi-l smulgă, e mult prea lipit de mine. În plus, eu mă uit în ochii oamenilor. Deci nu cred că mi l-ar fura pe Sonică aşa, uitându-se în ochii mei. O naivă, știu!
Și ies aci la Uruguaiana. Teoretic, nu ar fi fost prea complicat să ajung la muzeu. Trebuia să o iau pe un bulevard, Rio Branco, și să ajung în 10 minute. Ei bine, mă încurc. O iau în sens opus. Ajung pe la un muzeu al armatei. Ooo, Cristoşelule! Ca să nu mai vorbesc de ce priviri simțeam fixate asupra mea. Și a lui Sonică. Lumea se împuțina pe străzi. Și erau din ce în ce mai mulți oameni ai străzii. E primul moment în care lucrurile îmi scapă de sub control. Intru în panică. Și fac ceea ce blamez mereu la alții: scot telefonul și dau drumul la GPS. Un vis! Nu îl aveam numai pe Sonică tentație pentru furăciosii din Rio, îl mai aveam și pe Ifonică. Minunat. Noroc că ajungem pe un bulevard ceva mai mare, cu mai multă agitație. În câteva minute mă dumiresc unde sunt. Și pornesc pe drumul cel bun. O iau chiar pe drumuri ce nu sunt așa umblate. Normal! Suntem într-o zonă care multă vreme a fost abandonată. Abia acum se mai renovează pe ici pe colo și apar clădiri noi. Parcă mi-a mai venit inima la loc nițel.
Am ajuns la una dintre clădirile cu cea mai impresionantă arhitectură din lume. Cu un acoperiș alungit care acoperă o mare bucată din piața Maua, muzeul a fost construit pentru Olimpiada din 2016. Pentru turiștii care aveau să ajungă în Rio. Domne, și a reușit să transforme unul dintre cele mai sărace cartiere din Rio într-un loc la modă, unde e bine să fii văzut. Pare rupt dintr-un film din ăla din viitor. Înțeleg că în interior găsești informații referitoare la planeta noastră și la viitor prezentate într-un mod interactiv. Și deloc plictisitor. De la realitatea prezentului la viitorul pe care ni-l dorim. Provoacă și te face să te gândești la viitor, la consecințele acțiunilor noastre din prezent și la cum și ce am putea face pentru un mâine așa cum ni-l dorim. Un muzeu al științelor care își propune să exploreze, imagineze și să conceapă toate posibilitățile pentru construirea viitorului.
Nu am intrat. Am preferat să îmi trag sufletul și să urmăresc spectacolul făcut de copii cu skateboardurile în piața din față. Deși sunt sigură că și spectacolul din interior m-ar fi impresionat. Îmi plac locurile astea în care chestiile științifice sunt prezentate ca o poveste, folosindu-ne de artă, tehnologie, facilități audiovizuale și jocuri. Învăț mai repede și țin minte ce învăț. Sau ce văd. În fine, am rămas nițel cu ochii în soare la propriu pe o bancă sub gura aia uriașă de balenă care părea să înghită palmieri, bicicliști, vânzători ambulanți, vizitatori. Parcă ne ademenea cu umbra ei exact ca să ne poată înghiți pe urmă. Și m-am îmbătat cu imaginea faină a Golfului Guanabara. Oricum aveam nevoie de nițel timp să îmi revin din sperietura de mai devreme când mă rătăcisem de habar n-aveam unde sunt și ce caut. Și să îmi planific următoarea jumătate de zi.
Acu’, dacă tot suntem aci, pe Olympic Boulevard, hai să vedem ce mai are de arătat! Clar nu vom străbate toți cei 3 km, însă parcă pe aici prin apropiere este și zidul pictat de Eduardo Kobra. Ce mai e și cu zidul ăsta? Păi, pe o lungime de 190 de metri, o înălțime de 15 metri jumate, brazilianul s-a gândit să picteze. Că, na, unii pictează tablouri, alții pictează pereți și mai sunt unii care parcă ar vrea să picteze tot orașul. El s-a gândit în 2016 când cu Jocurile Olimpice că ar fi fain să doboare un record mondial. Și a zis să îl doboare pe ăsta cu “cel mai mare graffiti mural din lume”. Plus că avea șansa să își continue proiectul “În căutarea păcii”, de data asta cu mult mai mulți spectatori decât celelalte opere ale lui realizate sub umbrela aceluiași proiect. Și se puse omul pe pictat. 40 de zile, 12 colaboratori, 12 ore pe zi, 180 de găleți de vopsea, 2800 de sprayuri și 7 ascensoare hidraulice. 4 august 2016. Ziua tăierii panblicii. Totul e gata.
Trei ani mai târziu: caleidoscop de culori vii, forme geometrice, fotorealism, diversitate. Asta e ceea ce văd eu la primul contact. Abia pe urmă încep să analizez mai bine. Sunt cinci personaje. Autentice. Carevasăzică, strămoși. Ai cui oare? Păi ai oamenilor din America, Oceania, Africa, Asia și Europa. De ce numai cinci? Probabil ca să aibă legătură și cu cele cinci cercuri ale Jocurilor Olimpice. Așadar, un băiat Tajapo din Brazilia, o femeie Mursi din Etiopia, o femeie Kayin din Thailanda, un bărbat Supi din Europa de Nord și un bărbat Huli din Papua Noua Guinee stau frumos pictați pe Orla Conde. Cel mai tare îmi place cum nenea ăsta cu nume de șarpe a reușit să deseneze privirile. Vere, e multă pace și înțelepciune în ochii oamenilor ălora care reprezintă cinci continente. Cumva parcă vor să zică “băi, alooo, suntem toți legați, exact ca cercurile olimpice, suntem toți unul”. Parcă mi-ar vorbi bunică-miu… Și mă simt mică. E adevărat că și lucrarea e impozantă. Însă, parcă mă face să las ochii în pământ și să mă gândesc la ce se întâmplă cu lumea asta. Cu mine, Kobra și-a atins scopul.
E adevărat că Rio e plin de graffiti. Lumea se exprimă așa. Și la ei chiar e artă. Am văzut câteva desene din astea care m-au lăsat cu gura căscata și m-au ținut acolo, pe loc, stând cu ochii la ele minute în șir. Nici măcar nu mă știam vreo iubitoare de desene pe pereți. Domne, astea din Rio sunt așa ceva de parcă ar veni dintr-o altă lume. Și mi se par extrem de bine făcute. Și extrem de grăitoare. Mai puțin abstracte, mai degrabă directe și cât se poate de ușor de înțeles. Chiar și în zona asta, unde clar domnește opera lui Kobra, mai găsești și alte desene imense, care transmit emoții. Nu pot să nu mă minunez de oamenii, de artiștii care au stat cocoțați pe te miri ce ca să își termine opera. Și cine știe cât i-o fi costat toată treaba, dincolo de timp și efort fizic.