Hai că ajungem! Prima oprire: oficiul de turism de la intrare. Primul șoc: băi, chiar e un oficiu de turism în adevăratul sens al cuvântului: cu ghizi, materiale informative, am văzut chiar și hărți. Și sunt și vreo trei turiști interesați de cazare în Santa Marta. Chiar aveam să aflăm ceva mai târziu că există hosteluri în interiorul favelei și că sunt fully booked mai mereu. Ce tare! Când o să îmi găsesc eu magnatul ăla nefiţos, voi încerca și treaba asta: câteva nopți petrecute într-o favelă. Am citit o droaie de chestii faine despre petrecerile care se dau aici. Daaa, Andreea, și tu ești o mare iubitoare și o fină cunoscătoare în ale petrecerilor. Băi, nu, chiar nu, dar pe asta aș încerca-o fără să stau pe gânduri. Aveam să am parte de un mic preview al modului în care se distrează oamenii locului nițel mai târziu. Până una alta, ne facem curaj și intrăm. Pe tricoul ghidului nostru e un mesaj care mă face să zâmbesc, însă mă pune nițel și pe gânduri: “keep calm, I am a guide!” Cui i-o fi adresat mesajul? Nouă, turiștilor sau vecinilor lui?
O luăm agale spre funicular. Pentru că da, odată cu pacificarea, a venit și construirea unei linii pentru funicular. Și uite cum acum toți oamenii pot urca și coborî din moțul favelei. Nu vreau să mă gândesc cum era pentru cei cu dizabilități locomotorii înainte de apariția funicularului. Vere, și o luăm așa spre stație, în timp ce însoțitorul nostru ne povestește mereu câte ceva. La un moment dat, devine televizor pe fundal. Pentru că eu încep să trăiesc și să simt pe bune experiența. Nota bene! Mersul meu în favelă se întâmplă după ce acum ceva ani am fost cu un grup de vis în India, nițel mai târziu am ajuns în Fez, anul trecut am ajuns în Kenya. Carevasăzică, am mai văzut locuri sărace. Și murdare. Nu mă mai frapează, nu simt nevoia să țin batista la nas sau să întorc capul de la mormanele de gunoaie. Și ca să închid paranteza, sfătuiesc pe toată lumea să se gândească bine dacă e pregătită pentru o astfel de experiență! Înainte de a ajunge acolo și a jigni gazdele prin atitudinea noastră!
Pe drumul ăsta care este și șosea, și loc pentru tarabe, și atelier mecanic în aer liber, și parcare pentru biciclete, lumea mișună în sus și în jos, fiecare cu treabă. Ici colo, pe câte un stâlp de iluminat stau strânse mii de fire. “Preţul pe care îl plătim ca să avem lumină”, îmi zâmbește Mario. “Stai liniștit, avem și noi poate nu chiar la fel, însă destul de aproape în București!” De la un balcon, trei fetițe de ciocolată îmi zâmbesc și îmi fac semn să le fac o poză. “Aha, că tot veni vorba, poți să fotografiezi ce vrei tu și cât vrei tu, numai să nu fii extrem de invazivă!” mi se șoptește de omul locului. “Stai liniștit, nici mie nu îmi place să îmi bage cineva aparatul foto în ochi! Cu atât mai puțin în casă!” încerc să îl liniștesc. În plus, nu am venit aici ca la grădina zoologică. Cu care oricum nu prea sunt de acord. Suntem oameni și așa ar fi fain să ne și comportăm!
Ia uite, o coadă! Venind din România și prinzând un pic din vremea comunistă, mă așez. Așa făceam și pe vremea lu’ Ceașcă: mai întâi ne așezam și pe urmă aflam ce se dă. Așa și eu. Mă așez și aflu pe urmă că ăsta e rândul la funicular. Say whaaat?! Adică nici în vacanță nu scap de îmbulzeala de la metrou? Se pare că nu. O doamnă ține ordine și disciplină. Și ne spune câte persoane pot urca. Îl întreb pe Mario ce e cu sacii ăia de ciment care stau parcați lângă ușa funicularului. “Păi oamenii folosesc mijlocul ăsta de transport inclusiv pentru materialele de construcții. Și tot cu funicularul se coboară și gunoiul!” Buun, stai să vezi acu’ cum ne vom cocoța noi pe saci ca să avem loc! Îmi zic ca o piţi de care mă dezisei câteva rânduri mai sus. Mă uit în jur. Lumea, deși sărăcuță, curat îmbrăcată. Și civilizată. Nu se înghesuie nimeni, nu se bagă nimeni în față. Trei fetițe vin de la școală. Mă lasă să le fotografiez. Pe una din ele o cheamă Alejandra. Îi spun că am și eu o soră Alexandra. Mă pune să îi arăt o fotografie cu soră-mea și mă face să îi promit că o să îi arăt fotografia cu ea soră-mii. Aș fi stat cu ea la povești mult și bine. Dar îmi pierdeam rândul la urcat.
Până în moțul favelei ne folosim de două funiculare. Adică la jumătatea distanței, schimbăm magistrala. Exact ca la metrou când mă întorc de la muncă, vă zisei! Cum ieșim din funicular, dau cu ochii de cazarma forțelor speciale. Plină de urme de gloanțe. Semne ale luptelor care s-au dat aici în timpul pacificării. Trec repede. Priveliștea de sus este una care te lasă fără piuit. Mă trezesc vorbind cu voce tare: “Doooamne, păi nici cei mai bogați oameni din Rio nu au priveliștea pe care o aveți voi aici!” “Ei bine, înainte să avem funicularul, toată lumea fugea de moțul favelei. Că sunt peste 700 de trepte. O să vedeți voi acum! Și gândiți-vă că voi doar le coborâți!” Oooo, Cristoşelule! Să urci și să cobori zilnic 700 de trepte… Sau, mai rău, să urci treptele, să ajungi acasă și să realizezi că nu ai luat pâine…eu cred că de-asta oamenii ăștia arată atât de în formă. Sportul e la el acasă. Și când zic asta, mă gândesc și la copiii pe care i-am găsit jucând fotbal pe stadionul din vârful dealului. Îmi imaginez că așa a început și Pele. Ne oprim lângă ei. Și le cumpărăm sucuri și ceva dulciuri de la magazinul de lângă stadion. Am vrut să le facem o bucurie. Ne-a ieșit!
Copiii sunt de fapt singurii care vorbesc cu noi. Adulții ne ignoră cu desăvârșire. Nu par prea bucuroși de oaspeți. În ciuda glumelor mele pe alocuri reușite, nu am primit niciun zâmbet! Nici măcar nu se uitau la mine. Își vedeau, pur și simplu, de treaba lor. Vere, pe de o parte nici nu pot să îi învinovățesc. Probabil că oamenii au ajuns să se simtă ca niște maimuțe la zoo. Și mare parte din turiști sunt sigură că intră cumva cu bocancii în viețile localnicilor. Știu că suntem mânați de curiozitate și de faptul că sunt atât de diferiți, însă credeți-mă că uneori îmi e rușine cu noi, ăștia civilizații care venim din Europa. Am văzut cum turiștii intră în casele oamenilor cu telefonul pregătit să surprindă imagini din viața de zi cu zi. Toți se scuză spunând că exagerez, au făcut doar un pas peste prag. Și eu fac fotografii. Multe. Chiar prea multe. Însă încerc să îi respect pe oameni. Și să nu le invadez spațiul personal. Că nici mie nu mi-ar plăcea să intre vreunul cu telefonul în timp ce eu dau cu mătura prin bucătărie.