Mi-am promis că o să ajung la el şi m-am ţinut de cuvânt: Cristo Redentor

Oricât aș vrea eu să fiu Cănuță om sucit, nu aveam cum să ajung în Rio și să nu dau o fugă până la Cristoşel. Știam, eram sigură că vor fi hoarde de turiști. Citisem că trebuie să ai nițel noroc să nu te prindă vreo ceaţă pe acolo pe sus și să nu rămâi cu buza umflată. Și înghesuită degeaba. Nu contează, domnule! Prea se uită la mine blajin din orice colț al orașului: de pe plajă îl văzusem, din moțul lui Sugar Loaf îi făcusem poze, aveam să îl văd extrem de aproape și în favelă, până și din Grădina Botanică i-am simțit privirea. Așa că era musai să ajung acolo, la picioarele lui. De fapt, ale statuii Art Deco construită din beton și piatră. Acum mulți ani, în Portugalia fiind, la replica din Lisabona, mi-am promis că voi ajunge și la original. Nu mi-a luat mult, vreo 10 ani. Mai bine mai târziu… Oricum, aveam la mine toate emoțiile strânse în astea 3650 de zile.

 

Mi-ar fi plăcut să urc cu pejosul. Drumul duce prin pădure. Prin Tijuca. Pe o cărare care pleacă din Parque Lage. Timpul nu e deloc prietenos cu mine în excursia asta. Așa că nu mă pot plimba cu Sonică printre cascade și șopârle. Ne urcăm în trenul roșu ca focul să ne surâdă norocul. Și norocul ne surâde. Traseul este de vis. Ciuciuitorul o ia printre copaci și urcă oftând mereu prin desiș. Ici colo mai e câte o crăpătură care îi dă lui Sonică șansa să fotografieze Oceanul. Sunt și halte în care turiști obosiți de atâta urcat așteaptă cuminți să fie preluați. Avem noroc de vreme excelentă. Mă rog, putea să fie mai dimineață ca să nu avem chiar așa mult soare orbitor. Care își bagă razele în imaginile lui Sonică. Și care mă bate pe mine în cap de cum ieșim de sub protecția pădurii. Cârcoteli, de!

 
       

Urcăm trepte. E cald. Dar nu ne lăsăm. Urcăm, mai oprim sub pretextul imortalizării peisajului să ne tragem sufletul, ne minunăm, urcăm din nou. Ajungem în spatele statuii. Deja se văd mulțimile de curioși care au ajuns înaintea noastră. E clar, vom sta la coadă pentru a ne bucura de priveliști. La picioarele lui Cristo Redentor stau ca furnicile câteva zeci de iubitori de selfi-uri: unii se întind pe jos, alții își întind brațele întru imitarea poziției, unii așteaptă cuminți ca să nu strice pozele altora, alții nu par a fi deranjați de prezența necunoscuților în selfi-urile lor. O viermuială, ce să mai la deal la vale. La fel și în punctele pentru belvedere. Se dau coate, se ridică aparate foto deasupra capetelor curioase, se vânează locul cel mai bun. Toată lumea face abstracție de căldură și de înghesuială. Cine știe dacă sau când mai ajungem p-aci. Așa că e foarte important să imortalizăm tot. Și pe repede înainte, până să ajungă următorul tren cu turiști.

 

Ies din balamuc. Aș vrea să mă duc nițel în capela care e în interiorul monumentului. Dacă pe afară îmi strâmbai gâtul, încercând să cuprind cu privirea cei 30 de metri de înălțime, aș vrea să văd interiorul. Poate mi-oi face nunta aci, în capela Nossa Senhora Aparecida. Rămân curioasă. Nu e chip să pot intra. Deși locul e gândit să cuprindă 150 de persoane, astăzi este plin ochi. Bine, plec. Nu am răbdare să stau să aștept. Mă cam săturai de cozi. Mai arunc un ochi la imensitatea asta de monument. Nu mă mai mir că se vede de peste tot din oraș. 38 de metri înălțime cu tot cu soclu, 28 de metri lățime în dreptul brațelor. Dar, dincolo de asta, parcă simt privirea-i urmărindu-mă peste tot, în orice colț aș fi. Și parcă brațele alea deschise mă fac să am încredere. Nu știu exact în ce sau în cine. Doar simt. Până să pic în butoiul cu analize, mă salvează Dima, ghidul nostru, care ne adună ca să nu pierdem trenul. Ziua abia a început.

 
   

După câteva ore bune de stat cu capul în nori, a venit momentul să coborâm cu picioarele pe pământ. Că și aici Rio are chestii faine de oferit. D-apăi nu aveam cum să ajungem în orașul lui samba și să nu ne oprim nițel și la Escadaria Selaron. Să ne oprim nițel e un fel de a spune. Că ne-a plăcut așa mult încât, împreună cu Sonică și colega de călătorie, ne-am întors din nou ziua următoare. Da’ ce v-a plăcut, frate, așa mult? Păi să vedeți! Pentru Sonică, a fost raiul pe pământ: fiecare plăcuţă are povestea ei și se poate normal transforma într-o fotografie plină de culoare. De fapt, tot locul este colorat. De la culorile steagului brazilian până la nuanțe de roșu aprins, toate înveselesc cumva zona. Și parcă aduc și mai multă viață cartierului.

 

Mie, normal, povestea: în 1990 un nene, Seleron, sculptor și pictor de meserie, bun gospodar de fel, se gândește să renoveze scările din fața casei lui. Inițial, folosește bucăți de teracotă galbenă, verde și albastră, în culorile steagului brazilian. Să fi fost miştourile vecinilor, să fi fost pasiunea lui ceea ce l-a determinat să se ocupe de toate cele 215 trepte ce se întind pe 125 metri? Nici nu mai contează! Important e că omul nostru a luat-o încet încet, treaptă cu treaptă. Interesant este cum a făcut rost de plăcuţe de ceramică: la început, scotocea prin șantierele de construcții sau prin grămezile de deșeuri urbane găsite pe străzile din Rio. Pe măsură ce opera căpăta formă, vizitatori din toată lumea au început să îi aducă materia primă. Așa se face că, ici colo, găsești peisaje din Spania, alte imagini sunt aduse din Toscana, Portugalia are și ea imagini pe scară.

 
     

Toată lumea se înghesuie jos, la baza din strada Joaquim Silva. Cu greu reușesc să prind scara aproape goală astfel încât să se vadă plăcuțele. La a două vizită o găsesc mult mai interesantă. Poate și pentru că urc până în capăt, în Ladeira de Santa Teresa. Îmi acord răgazul de a privi scara de sus în jos. Nu mai e la fel de spectaculoasă. Din punct de vedere al treptelor. Căci altfel… Din casele așezate pe margine se aude o muzică veche. O doamnă iese la balcon și întinde câteva rufe proaspăt spălate. Un vânzător și-a scos marfa în poartă ca să ademenească turiștii. Într-o bucătărie se rumenește pe grătar o friptură de îmi lasă gura apă. În spatele meu, trei Cariocas get beget susțin un concert de chitară, nederanjați de valurile de turiști care vin și pleacă. Localnicii își văd de viața lor la fel de colorată ca și treptele astea pe care ne odihnim noi.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *