Cred că sunt la jumătatea celor 4 km și ceva de plajă. Am obosit. Sau m-a lăsat fără vlagă soarele. Mă așez să îmi trag sufletul. În fața Oceanului. Cu toți vânzătorii care strigă ceva pe lângă mine. Cu o muzicuță care reușește din când în când să străbată zgomotul făcut de valuri. Muzica vine dintr-un casetofon mic, purtat de un cârlionțat ieșit la plimbare. Se mai aude din când în când și zgomotul făcut de mingea care se lovește de paletele unui cuplu ce se bronzează așa, făcând sport. Peste tot lumea glumește, vorbește, râde. Sună portugheza asta într-un mare fel rostită de Cariocas. Nu știu cum să explic, însă e un altfel de vibe aici, pe plaja asta. Un vibe pe care nu știu dacă l-am mai întâlnit undeva. Până și o cârcotașă neiubitoare de zăcut la soare ca mine poate să se bucure de timpul petrecut pe o plajă cum e Copacabana.
La fel am pățit și pe Ipanema. Nu îmi ajunseseră kilometri de pe Copacabana. Așa că am pornit și pe Ipanema spre Leblon. Deși mai îngustă decât soră-sa mai mare, la fel de plină de viață. Poate chiar mai animată faleza de aici, având în vedere că magazinele te așteaptă cu porțile deschise la o sesiune de shopping. În rest, seamănă leit cu cealaltă: fotbal, volei, surf și kitesurf, fete frumoase, băieți ciocolatii. Ia să stau eu și să îi analizez. Mă așez la un fel de terasă improvizată pe faleză și îmi văd de berea mea rece. Hai că parcă îmi mai revine energia ce părea demult pierdută. Numai că, pentru a putea savura berea aia, a trebuit să renunț la a mai ajunge în Leblon. Nu de alta dar apusul stă să își înceapă spectacolul iar eu sunt aci, la o aruncătură de şlap de Arpoador, unul dintre cele mai faine locuri de văzut apusul din Rio.
Ce e de fapt Pedra do Arpoador? Locul unde se înghesuie turiști și localnici, se așează romantic ciorchine pe pietre și se pun pe urmărit spectacolul făcut de culorile apusului și de spuma oceanului. Printre oamenii boabe de strugure se strecoară țopăind câte un vânzător de cocktailuri, ducând extrem de sigur pe el tava cu licori. Mai e oprit ici colo și mai rămâne fără câte o Capirinha. Pe mine unul dintre băieții ăștia pe care Sonică ținea morțiș să îi fotografieze fără să le dea bani m-a întrebat dacă nu vreau ceva marfă de calitate. Nu vreau să știu la ce se referea. I-am mulțumit cu un “nu” destul de categoric care, normal, mi-a șters orice urmă de șansă în a-l imortaliza în vreo operă de Pulitzer. Dacă ar fi avut nițică răbdare aș fi încercat sigur un cocktail. Cum însă a plecat zicând ceva printre dinți am pierdut ocazia de a-i face vânzare. Și poză.
M-am strecurat printre omenirea așezată pe pietre. Am urcat câteva trepte. Am mers printre cactuși. Și am ajuns să văd și Praia do Diabo, o bucățică de plajă aflată lângă parcul Garota de Ipanema, locul unde aveau loc acum ceva vreme concertele rock. Dacă nu bătea întunericul la ușă, aș fi mers nițel să mă odihnesc la umbra copacilor bătrâni. O dată cu lăsarea serii, lumea zice că e mai bine să eviți zona. Bine, bine, mă întorc pe pietre să văd cum dispare soarele de tot, în spatele delușorului Dois Irmaos, lăsând în urmă un cer pe care se luptă pentru supremație nuanţele de mov și portocaliu. Câștiga negura. Și luminile caselor din Vidigal care se aprind încet încet ca niște licurici. Sonică turuie mereu. Nu știu la ce are de gând să folosească atâtea amintiri. Îl cam suspectez că fotografiază compulsiv…
Și uite așa ne prinse noaptea pe plajele din Rio. Pornim înapoi spre hotel. Tot pe Copacabana. Uite așa avem șansa să vedem cum e și cu viața de noapte. Fix după Forte de Copacabana, cobor cu Sonică pe plajă din nou. Vrem să surprindem plaja asta în formă de semilună conturată de lumini. Că, da, aici plaja este luminată. Parcă am fi în nocturnă pe Arena Națională. Nu prea înțelegeam noi de ce se uită lumea cam chiorâș la noi, văzând cum ne strecurăm printre bărcile urât mirositoare ale pescarilor. Am înțeles când m-am apucat de documentat articolele de față și când am citit că autoritățile din Rio recomandă serios ca plajele să fie evitate noaptea din cauza infracțiunilor care sunt comise p-aci. Ceee, măăă? Unde, aici unde e lumina mai bună chiar decât la mine în sufragerie? În fine, nu am știut de treaba asta și cred că a fost mai bine așa.
Faleza este extrem de animată și la orele serii. Restaurantele își deschid ușile, terasele sunt pline ochi, comercianții își întind marfa pe jos, constructorii de castele din nisip ridică husele cu care și-au acoperit operele în timpul zilei când nu erau prezenți să le păzească și te invită să scoți banu’ dacă vrei să fotografiezi munca lor, muzicanții glăsuiesc live, duios, pe acorduri de samba sau nu, mai mult sau mai puțin romantic din aproape fiecare restaurant. Trei sferturi din Cariocas au ieșit la alergat. Și restul de un sfert joacă fotbal pe plajă. Din sfertul ăsta m-am minunat la un grup de pitici care aveau nu mai mult de 3 ani și care alergau după minge mai bine decât mergeau în picioare. Alături, mamele și bunicile erau la ceva oră de kizomba. Tăticii toți jucau un fel de volei. E 10 seara. Iarnă. Copacabana fierbe. Nimeni nu doarme. Poate doar turiștii. Cei care nu sunt la mesele încărcate de friptură de vită făcută sub ochii lor.
