Pfiuu, păcătoasă ce sunt! Mă umplu de păcate judecându-mi semenii de parcă aș fi Cristoşelu’. Noroc că următoarea oprire este la Catedrala de Sao Sebastiao do Rio de Janeiro. Poate mai lăsăm aci din vini. Căutam din priviri monstrul. Enormitatea. Catedrala Neamului, de! Nu găseam nimic. Tot dădeam cu privirea de o piramidă. Măăă, ce naiba? Sunt în Egipt iar? Sau ‘oi fi ajuns în vreun templu maiaş? Parcă nu aud spaniolă vorbindu-se în jurul meu. Nu, se pare că asta-i Catedrala. Interesantă formă. Nici în cinci mii de ani nu mi-aș fi imaginat că aici este o biserică. Mă minunez și de interiorul la fel de simplu. Crucea din tavan făcută din geamuri și vitraliile care pleacă din fiecare capăt al crucii îmi atrag privirea și mă fac să merg cu ochii în tavan.
Mă așez puțin. Pe una din băncile de lemn care oferă locuri pentru vreo 5.000 de suflete. Restul de 15.000 de locuri din capacitatea totală a locului sunt pentru în picioare. Oricum, mi-e greu să cred că slujba durează 4 ore ca la noi… Nu mai cobor să văd Muzeul de Artă Sacră de la subsol. Rămân puțin în biserică. Mă răcoresc. Și fizic. Mă gândesc la măreție prin simplitate. Urmăresc spectacolul făcut de razele soarelui care pătrund prin vitralii. Și pe cel făcut de oamenii care intră preț de câteva minute: unii se roagă, îi văd cum se așează și Îi vorbesc Lui; unii se așează pe bancă și își trag sufletul pentru că aici e răcoare și liniște; alții sunt în trecere prin oraș și au zis să nu rateze câteva cadre interesante cu statuia Maicii Teresa de la intrare sau poate cu statuia lui Sao Sebastiao, ocrotitorul orașului.
După ce ne-am răcorit bine și când soarele era în maxima lui strălucire, am ajuns la teleferic. Cum care teleferic? Ăla care ne duce pe Sugar Loaf. Pe stânca aia de unde sunt făcute majoritatea vederilor cu Rio. Urcarea se face din două bucăți. Prima telecabină ne lasă în Morro da Urca, un fel de etaj intermediar. Deja priveliștea e lăsătoare fără respirație. Se vede golful Guanabara. Și plaja Vermelha. Pe alei, ne întâmpină maimuțele. Și ceva vegetație interesantă. Nu avem timp. Mai avem de urcat o tură. Până ajungem în moțul dealului. Suntem norocoși de vreme excelentă. Biiine, un pic cam prea cald dacă e să mă întrebi pe mine. Și e iarnă, ce naiba! Încet, încet, apare de după dealuri și Copacabana. Și Quadrado da Urca cu bărci și iahturi. Sonică sare într-un picior de fericire. Are ce înghiți. Ceea ce și face de cum punem piciorul jos din telecabină.
Am ajuns pe Sugar Loaf. Locul nu este prea mare. Într-o oră poți să vezi mai toate unghiurile. Și, normal, să fotografiezi pe toate părțile. Sunt și câteva restaurante în care să îți potolești foamea. Mai ales dacă ai decis că e mai fain să vii pe picioare până aci în moț. Înțeleg că partea asta a doua e mai dificil de parcurs la picior dacă ești mâncător de şaorma. Dacă ești om de munte, nu ar trebui să ridice probleme. Nu pot să vă zic exact care e treaba, eu de data asta ajungând în vârf cu telecabina. Dacă ar fi să mă întorc vreodată, clar mi-aș face curaj să urc singură, în ciuda tuturor avertismentelor. Și mi-aș alege să mă prindă seara în zonă. Cred că este una din cele mai bune poziții de fotografiat Rio în lumina caldă a apusului. În plus, la coborâre, ești exact la un pas de Bar Urca, unul dintre cele mai faine locuri în care să te retragi la sfârșitul unei zile poate uneori copleșitoare.
Nu am urmat planul ăsta de mai sus. Am stat vreo oră cu Sonică să fim siguri că am imortalizat tot ca să putem să și arătăm imagini nepoților nu numai să le povestim și am început coborârea. Tot cu telecabina. Am petrecut câteva minute și pe Morro da Urca. Aici sunt câteva locuri în care sunt organizate petreceri de seară. Îmi imaginez că este o super atmosferă. Cum noi suntem în mijlocul zilei, ne limităm la a admira peisajul. Și cum două maimuțe se păduchează reciproc. Este extrem de aglomerat. Aș fi zis că suntem în extrasezon și că vom avea privilejul să fim aproape singuri pe la obiectivele astea mult prea promovate. Ei bine, nu! Suntem mulți! Și este extrem de cald. Beau pe nerăsuflate două limonade. Și mă grăbesc să cobor în Rio. Mai am atâtea de făcut azi și timpul trece zburând parcă.
Ca să fiu sigură că nu îmi scapă nevizitate, prima juma’ de zi liberă este pentru Copacabana și Ipanema. Cum cazarea este literalmente la doi pași de Palatul Copacabana, suntem practic la intrarea pe plajă. Ia, domne, ce tot laudă toată lumea? Traversez bulevardul și o iau agale pe faleza pe care pietrele cubice negre fac valuri valuri. Puzderie de lume viermuiește în sus și în jos. Unii aleargă, deși afară sunt vreo 30 și un pic de grade. Lângă faleză, pista de bicicliști e plină ochi de iubitori de două roți. Habar n-aveam că în Rio sunt atâția bicicliști și trotinetişti. Din 100 în 100 de metri sunt terase mai mari sau mai mici unde poți să te răcorești cu o bere sau cu o nucă de cocos. Și, mai des de 100 în 100 de metri, stau frumos întinse diverse chestii de vânzare: șaluri, prosoape de plajă, costume de baie. Hai, Sonică, să ne facem curaj și să o luăm spre malul apei!
Intrăm pe nisip. Parcă merg pe făină, așa cernut este. Sssss, ce frige! Vere, nu era iarnă??? Ce vorbești, la câtă lume stă cu burta la soare zici că e august la Mamaia. Îmi place că e o plajă largă. Merg nițel până să ajung cu picioarele în apa Oceanului Atlantic. Mă așteptam să îmi stea inima de la cât de rece e apa. Ei bine, în Rio nici Atlanticul nu e cum îl știm: apa e călduță ca atunci când frămânți pâinea. Mă primește extrem de încântat să mă vadă și mă face ciuciulete până la genunchi. “Stai, mă, nebunule, nu mai sări așa, doar ce m-am văzut cu frati-tu din nord în primăvară!” El, parcă ținând morțiș să îmi fie foarte clar că i-a fost dor de mine, mai trimite vreo câteva valuri brodate cu alb să mi se spargă la picioare. Ne tot pupăm așa vreo 10 minute. Până mă trage Sonică de mânecă. Nu mai are răbdare. Vrea să pornească printre cearșafuri, să vadă fete frumoase și băieți sportivi.
Începem agale plimbarea și observarea celor ce se răsfață cu puțin soare și nițică baie. Prima impresie, de fapt, prima confirmare trăită pe viu a ceea ce știam deja: vere, oamenii ăștia mănâncă sport pe pâine. Pe toată plaja găsești locuri amenajate pentru fotbal, volei, tenis cu piciorul. Fiecare peticel de nisip este folosit cumva. Una lume și-a așezat scaunele pentru plajă, altă lume rogojinile. Unii fac gimnastică în cuplu, el ținând-o într-o talpă, într-un echilibru perfect, pe ea. Alții aleargă să dea cu piciorul într-o minge pe nisipul fierbinte ca o plită. Un pescar își pregătește undița. Nu îmi e foarte clar unde o va lansa… O blondă este îngropată în nisip de doi domni ciocolatii. Nu vreau să îmi imaginez, sunt sigură că sunt frații ei mai mari… Un vânzător își plimbă marfa agățată de un fel de umbrelă pe toată plaja în speranța că va tenta vreo duduie să își achiziționeze costumul de baie de la el. Porumbul fiert este prezent și el într-un cazan pe roți tras cu elan de un bronzat cu șapcă.
