Domne, ca la un semn, când intrăm în gara Garganta, începe să plouă. Nu, nu e corect zis să plouă. Nu, vere, să toarne. Mă uit la cei din grupul meu. Sunt toți dezumflaţi. Dar rău, nu așa! Deși știam că asta cu vremea în Iguazu e loterie. Nu-i vine nimănui să se scotocească de umbrele sau pelerine. S-ar așeza mai degrabă la un ceai cald și ar aștepta să se oprească ăl potop. Mă bușește râsul. Așa suntem noi, românii, ne dezumflăm repede și în niciun caz nu vedem partea plină a paharului. Îl bag pe Sonică sub pătura de cauciuc pe care mi-am luat-o cu o poală de Euro din Tenerife și mă pornesc prin ploaia deasă pe pasarela care duce către Garganta del Diablo. E un drum ușor, nu urci, nu cobori. Doar că alunecă puțin. Ce mai contează când ești la capătul lumii și traversezi agale Iguazu, râul de, în timp ce ai tăi acasă sunt la corporație cu nasul în hârtii?
În cei 1000 și un pic de metri cât are podețul ăsta, mă întâlnesc cu fel și fel de oameni. E fascinant să descoperi oamenii în situații care îi scot din zona de confort. Sau când sunt extrem de dezamăgiți că lucrurile nu se așează așa cum se așteptau sau cum își planificaseră. Chiar dacă își dau seama că unele lucruri sunt dincolo de puterea și controlul nostru. Așa se face că: unii, deși sunt uzi până la piele, râd zgomotos și fac haz de necaz; alții își dau seama că, în ciuda umbrelei, ploaia i-a făcut ciuciulete; majoritatea sunt cu papucii în mână, fiind mai practic să mergi desculț pe podețul alunecos. Mă întorc și către ai noștri și încerc o glumă. Mare curaj din partea mea, având în vedere că deja mai toți suntem murați. Nu știu de ce sunt eu, sora depresiei veșnice, atât de veselă. Că îmi dau seama că ploaia nu se va opri prea curând. Ei bine…
Și, cum mergeam noi așa murături spre Gâtlejul Diavolului, ca o ignorantă în ale cascadelor, mă și gândeam să vezi tu, Andreio, țeapă ce vă luați aci. Ce spectacol, ce minune a naturii, ce uau uau? Tu nu vezi că e un biet râușor care își vede liniștit de drum? Vere, și la un moment dat, cum gândeam eu toate cele mai sus expuse și simțeam cum mă alătur grupului la capitolul dezamăgire, văd că parcă s-ar face o gaură în apă. Și mai văd multă lume p-acolo extaziată. Și începe să se audă așa, ca un fel de mașină de spălat imensă care tot învârtește niște apă în cuvă. Măiculiță, și ajung! O perdea de cascade se așterne în fața mea, ca o cortină din aia la teatru. Ploaia se oprește. Norii rămân însă pe loc. Nu am realizat decât seara la hotel cât de ofertant este un astfel de cer pentru fotografii. M-au întrebat câțiva prieteni în on line dacă m-am prostit și am început să pun filtre ca să înfrumusețez fotografia. Frate, nu, la Iguazu tot ce a tras Sonică era real.
Stropii de ploaie, stropii de la apele cascadelor erau așezați pe tot ce înseamnă plantă în jur. Pe alocuri, ceața era aliatul naturii și acoperea parte din cascade doar ca să le lase mai apoi la vedere scăldate în ceva raze care reușeau să penetreze pătura de nori negri. Culorile sunt ireale: albul de la spuma apelor ce se dau de-a berbeleacul preț de 80 de metri, puțin maro gălbui de la zgâlțâirea acelorași ape, albastrul ce dă spre negru vine de la nori, în depărtare, după nori, câțiva stropi de cer roșiatic, verdele vegetației care apare ici colo, albul ăla dens al ceții care îți taie respirația pentru că nu știi ce ascunde. Dap, e un tablou. Pictat de Măria Sa, Natura. Toată lumea zâmbește. Gata, am uitat toți ploaia. Și supărarea. A meritat fiecare galoș transformat în barcă. Fiecare tricou din care poți stoarce litri de apă. Da’ ce zic eu tricou? Hai s-o zicem pe-a dreaptă: fiecare chilot.
Fotografiile curg gârlă. Din aparate foto performante, din telefoane, din priviri. Aproape că este egalat zgomotul apelor de către cel al declanșatoarelor. Îl rog pe Sonică să îmi dea două minute de respiro. Și mă opresc pentru a mă bucura de ceea ce trăiesc, de ceea ce văd, de cât sunt de norocoasă să ajung în unele locuri de pe pământul ăsta mare. Inevitabil, îmi zboară gândul la apele alea smucite și cum o fi acolo, în ele, în mijlocul zbaterii. Aveau să afle unii dintre colegii mei de grup mai târziu. Eu am preferat să rămân cumva cu întrebarea mai mult retorică. Gata, e vremea să mergem mai departe. Locul s-a aglomerat oricum. Din juma’ în juma’ de oră vine trenul și aduce alte zeci de curioși și norocoși. Pornim agale spre gară. Numai că acum ne ia ceva mai mult drumul de întoarcere pentru că nu mai plouă și pentru că vrem să admirăm tot. Abia acum vedem de jur împrejur.
Carevasăzică, pierdem trenul ce urma să ne ducă în stația intermediară, Cataratas. Iarăși fețe ușor dezamăgite care se uită cu nițel reproș la ăștia care au stat să analizeze fiecare copăcel, fiecare maimuță, fiecare nor. Acu’ ce-i făcut e bun făcut! Noroc că nu trebuie să așteptăm juma’ de ceas. Ne vom întoarce în Stația Centrală cu un tren ce pleacă în 10 minute, dar care nu oprește în stația asta intermediară unde începeau traseele Superior și Inferior. Eee, tot răul spre bine: vom parcurge și Sendero Verde, un traseu scurt care ne poartă prin pădure și ne arată chiar și un pui de crocodil care se prăjea la soare. Nu mai zic de maimuțe și de coatis. Cum ziceam, nu mergem mai mult de 20 de minute. Stau cu ochii pe ceas, că mi-am pus în minte să parcurg ambele poteci care oferă perspective diferite ale locului.
Am început cu ăla mai lungu, adică Superiorul. În timp ce mergeam, mi-am amintit că citisem cum că ăsta e de fapt pe deasupra cascadelor. Ufff, așa ce m-am enervat! Dacă nu mai e timp și pentru celălalt? Am apăsat accelerația. Biiine, asta nu înseamnă că nu m-am oprit în fiecare punct de belvedere pentru toate cascadele întâlnite pe traseu: Bosetti, Adam și Eva, Bernabe Mendez, Mbigua și San Martin. Acuma, ce pot eu să vă zic referitor la cărarea asta care se desfășoară tot pe bază de pasarelă: domne, e fain, vezi râul Iguazu lin, ici colo se deschide zarea, semn clar că te afli pe o cascadă. Dar, ca să vezi cascadele în toată splendoarea, nu prea e circuitul indicat. Ca să ai parte de zgomotul apelor, să te simți ca fiindu-le cumva stăpân pentru că le privești de sus, da, asta da. Ideea e să fiți mereu conștienți că nu prea aveți cum să vedeți căderea de apă pe care stați. Așa am pierdut eu din vedere că, la intrarea pe traseu, am fost fix deasupra cascadelor Dos Hermanas și Chico. Am parcurs cei 1700 de metri destul de repejor, convinsă că am nevoie de fiecare minut în celălalt traseu.
Fix așa a fost. Deși serios mai scurt, având în total vreo 1400 de metri, Circuitul Inferior este mai solicitant. Ai de urcat și de coborât câteva trepte. Câteva mai multicele. Acu’, dacă am putut eu în calitate de faimoasă mâncătoare de şaorma să îl parcurg, poate clar oricine. Ideea e să fie alocat suficient timp. Plus că, traseul duce pe lângă cascade, pe sub cascade sau fix în fața lor. Așa că spectacolul este altul, poate mai interesant și mai ofertant la capitolul imagini de vis. S-ar putea să fiu ușor subiectivă. O dată pentru că eram extrem de fericită că am timp să mă plimb cu Sonică și pe aici și să îl fac fericit cu imaginile pe care le-a înghițit. Pe urmă, ce să vezi?! Exact cum zicea mai toată lumea, când mă așteptăm mai puțin, a ieșit soarele. Și, dacă pentru Sonică lumina puternică e dușman de moarte, acum lumina puternică i-a adus în obiectiv curcubee la tot pasul, peste toate cascadele. De pe cărarea asta vezi toate cascadele alea pe deasupra cărora te plimbi în Circuitul Superior și, în plus, Gâtlejul.
Acuma, toată lumea spune că e bine să vezi cascadele și de jos, poate chiar să treci pe sub pătura de apă. Că experiența nu e completă fără treaba asta. Eu nu am fost curioasă. Sunt sigură că și de la nivelul apei spectacolul este unul impresionant. Și este extrem de sigur, nu există nici un fel de pericol. În afară de faptul că te faci ciuciulete, deci ar fi bine să mergi în costum de baie și desculț și eventual fără telefon sau aparat foto dacă ții la ele mai mult decât la un selfie care oricum va ieși fleașcă și el. Alte chestii nasoale nu prea văd în aventura cu barca. Am avut curioși în grup care au încercat și s-au întors unii mega încântați, alții nu așa de fericiți. Probabil și aici depinde foarte mult de așteptări. Aceeași treabă cu elicopterul. Deşi… aș zice că, după ce te plimbi pe Circuitul ăla Superior poți să îți dai seama cam ce vei vedea de deasupra. Unii piloți coboară elicopterul mai jos în cascade, unii survolează zona pe deasupra. Din nou părerile au fost împărţite. Din nou eu am zis pas la această experiență.
Mie mi-ar mai fi plăcut să ajung și pe insula San Martin care era închisă în momentul vizitei mele la Iguazu. Dar cred că a fost mai bine așa că am citit că mi-aș fi dat sufletul p-colo, plimbarea nemaifiind așa de lejeră și solicitând nițel efort. Și mi-ar mai fi plăcut să mă plimb la pas pe cel mai sălbatic dintre traseele argentiniene ale lui Iguazu, pe Macuco. Asta se pare că e o drumeție ce se termină undeva sub cascada Arrechea unde ăștia fascinați de îmbăiat pot să își ia porția de adrenalină și să se scalde în apele alea furioase. Nu am mai avut timp, însă nici nu pot să zic că m-am străduit prea tare să îmi fac vreme și pentru partea asta mai puțin căutată de turiștii de masă. Am petrecut în partea argentiniană vreo 6 ore. A fost suficient. Poate ar mai fi fost ok vreo oră în plus ca să nu simt amenințarea ceasului atât de des. Însă, mai mult de o zi alocată cascadelor de pe plai argentinian, ar fi, dacă e să mă întrebați pe mine, cam prea mult. Asta dacă nu aveți un Sonică dornic să stea cu orele și să pândească un cadru perfect.
