După așa o seară cu emoții și trăiri, era normal să urmeze o dimineață cu noaptea-n cap. Că așa e, domne, bine în vacanță: să profiți de fiecare minuțel. Aș fi sforăit pe motto-ul ăsta de mai sus dacă nu aș fi avut de prins un ferry. Și, pentru că aveam să intrăm într-o altă țară, aveam nevoie de timp și pentru formalitățile vamale. Așa că nici nu se crăpase de ziuă, fix în ziua în care Argentina dădea de băut de ziua ei, că noi eram deja la Buquebus, pregătiți să traversăm ușor Rio de la Plata. Vreo două ore ne-a luat să ajungem în Colonia del Sacramento. Asta ca să vă faceți o idee cam cât e de mare lățimea râulețului mai sus numit. M-am mai plimbat cu imensități din astea de cărau și suflete și mașini, însă aici chiar am fost impresionată de cât era de mare vasul. În interior, scaune așezate ca în avion. Dacă te mișcai repede, era de bine, prindeai loc. Dacă stăteai să cauți locul perfect, riscai să călătorești în picioare sau sprijinind podeaua. Da, eu cu Sonică am sprijinit podeaua. Tot aci, pe barcă, un magazinel Duty Free unde se înghesuia toată lumea la shopping. Eu am zis că data viitoare.
De cum am pus piciorul pe pământ uruguayan, am știut că o să îmi placă. O toamnă blândă ne-a întâmpinat cu soare și frunze colorate. Suntem într-un oraș cu care au jucat ping pong portughezii și spaniolii, adică ăi mai simpatici mie străini. E clar, indiferent în ce parte a orașului voi ajunge sau ce clădiri voi admira, ziua de azi va fi pe gustul meu. Asta aveam în minte în timp ce autocarul ne ducea spre Plaza de Toros Real de San Carlos. Ne-am îndepărtat puțin de centru ca să ajungem în locul ăsta care este singura arenă pentru luptele cu tauri din întreaga țară. Oricum, Guvernul a interzis treaba asta cu chinuirea taurilor. Arena a apucat totuși să îi găzduiască pe cei mai cunoscuți toreadori ai lumii în plin exercițiu al funcțiunii. Dincolo de sportul sau spectacolul ăsta pe care eu, în ignoranța mea, nu îl pot înțelege, mie mi-a plăcut locul. Dar mult, nu așa nițel. Poate datorită stilului Maur. Am așa un feeling că într-o viață anterioară eu am fost ceva aparținătoare tribului de berberi.
M-am îndepărtat puțin de grup și de arenă. M-a atras o mașină veche pe care o văzusem din autocar. M-a tras Sonică după el, fără să accepte argumentele mele legate de timp. Am ajuns într-o curte în care o terasă cu mobilier vechi din lemn își aștepta cuminte eventualii clienți. Pe table mici, scris cu cretă, meniul zilei încerca să îmbie fomiştii. Uaaai, ce m-aș fi așezat acolo, la umbra copacilor ăia înalți și aș fi stat. Ș-atât. Dar stai… peste drum Sonică vede o altă bijuterie. Dar ce zic eu o? Mai multe! Abia când mă apropii, văd că este vorba de un magazin de antichități. Măi oameni, cum să vă povestesc eu vouă… Am trecut pe lângă vreo câteva obiecte expuse pe o masă la intrare, fascinată de ceva muzică de tango ce răsuna de undeva din încăperea atât de bine ascunsă în spatele unor mașini de epocă. Și am intrat.
Am intrat în trecut. Miroase la propriu a istorie. Încep să casc ochii la colecțiile frumos așezate spre a fi admirate. Și cumpărate. Încep să zâmbesc tâmp. Nu știu de ce. Poate e muzica de se aude de la un pick up vechi. Poate sunt obiectele care îmi aduc aminte de copilărie. Poate e imaginația care deja mă poartă într-un oraș mic, aflat în port, în casa unor oameni simpli care trăiesc din plin. Nu au foarte multe lucruri. Doar strictul necesar. Însă îi văd cu ochii minții cum dansează la lumina slabă a unui felinar apropiați, mângâindu-se și din priviri. Din când în când placa mai sare și se aude doar zgomotul făcut de inimile lor pornite într-un galop nebun către pasiune. Pe masa mică, de lemn, șed cuminți și tăcute ca doi martori atenți două căni de mate. Dacă nu m-ar fi trezit chemările ghidului local, aș fi și acum acolo, trăind povestea.
Nu am rămas. Am zis să îi dau o șansă să mă impresioneze și centrului istoric din Colonia, luat sub aripa Unesco. Și i-a ieșit. Locul nu este extrem de mare. Însă, străduțele pline cu flori, bicicliștii care își văd liniștiți de zi în ciuda armatelor de turiști care le invadează traseele, terasele colorate care te îmbie cu mâncăruri tradiționale și cu muzică live, muzeele aflate unul în vecinătatea celuilalt te ajută să nu te plictisești și să vrei să te tot plimbi agale, simțindu-te ba în Spania, ba, peste cinci pași, în Portugalia. Cu ochii după grafitti și curți numa’ bune de tras în poză, ajung cu Sonică în portul vechi sau în portul iahturilor. Urmărim pescarii care se întorc de la muncă. Dar și localnicii care își petrec sâmbăta pe iaht cu şampanii și plajă. Nu este un port mare, însă este o locație oarecum elegantă. Toată faleza este mărginită de ghivece enorme cu flori. Ici colo, cupluri mai tinere sau mai nu așa tinere își odihnesc oasele. Și își spun vorbe.
Deși e iarnă, terasele sunt animate. Sunt mulți leneși care se încălzesc la soarele blând. Acu’, ce-i drept, fiecare locșor din ăsta are farmecul lui: unele sunt în grădini interioare, ascunse în mult verde; altele se uită direct în largul lui Rio de la Plata, către Buenos Aires; câteva sunt parcă locuri pentru o singură familie care să se simtă în largul ei, fără să aibă teamă că va fi deranjată de vecinii de la alte mese. Nu mă opresc. Mai am câte ceva ce vreau să văd și nu am timp de mate. Deși ghidul mă asigură că e mult mai bun decât cel din Argentina. Și îmi dă inclusiv o recomandare de loc unde aș putea să stau printre flori, pe strada îngustă, învelită de un covor de piatră cubică, în mijlocul istoriei. Mi-ar plăcea! Ah, cât mi-ar plăcea! Atât de tare încât îl întreb și pe el dacă m-aș putea muta aici fără să mor de foame. Îmi povestește că, acum ceva vreme, pentru a popula locul, autoritățile au gândit ceva politici fiscale preferențiale pentru europenii care s-au arătat interesați să își mute domiciliul aici. Când a văzut speranța înflorind pe chipu-mi, m-a adus cu picioarele pe pământ: “nu mai sunt valabile, și-au atins scopul deja”. Care n-am avut noroc!
Mă duc să înjur pe stadion ca să nu mă audă nimeni sau să nu pară deplasat. Nuuu, mama, nuuu! Nu m-am dus să înjur. M-am dus să văd desenele care înveselesc peretele stadionului. După ce că nu e un zid drept, plictisitor ci, mai degrabă, extrem de interesant prin forma de tuburi legate, mai e și pictat. Nu tu probleme cu morții lu’ Dinamo, nu tu folosire excesivă a verbului a suge. De fapt, nu am văzut nici o folosire a sus numitului verb. Am văzut în schimb povești întregi reproduse pe stâlpi. Probabil fiecare artist a primit vreo cinci stâlpișori cilindrici și s-a apucat să deseneze ce și cum s-a priceput el mai bine. A ieșit un uau: chipuri caricaturizate, personaje fantastice, peisaje, portrete. Ba chiar am găsit-o și pe Pantera Roz. Da, am făcut bine că am venit la pas cu Sonică până aici. Peste drum, la Pompieri, dau cu ochii peste o mașinuță exact ca în filmele cu Silvestre Stallone. Un Mack culoarea oului de rață. Așa ceva… atât de bine se legau toate, exact ca în filme, încât mă așteptam să apară și Stallone de pe undeva.
Hai, Andreea, lasă filmele și ia-o înapoi spre Centrul Istoric că poate apuci să te cocoţi și tu în Far ca să ai o priveliște de ansamblu! Poate găsești dansatorii ăia de tango care să te ajute să le arăți și celor de acasă care e atmosfera în orașele astea așezate pe malul lui Rio de la Plata. Sau măcar să dai o tură târgurilor de meșteșugari care sunt așezate pe partea stadionului care dă spre Centrul Vechi. Poate îți găsești un poncho veritabil. Sau o pereche de cercei care să te poarte mereu înapoi în timp și spațiu când îi porți. Sau măcar o cană de făcut mate. Nu se poate să nu contribui și tu cu ceva la economia Uruguayului, viitoarea ta țară de domiciliu. Mă tot fură peisajul: străzile flancate de platani, afacerile de familie cu două mese scoase pe trotuar, târgurile de haine ținute în curți ascunse de vegetație. În afară de unii dintre turiști care par ceva mai agitați și grăbiți, locul și oamenii lui respiră liniște. Și un ritm domol. Ca de toamnă.
Nu mai urc în Far. Mă limitez la a-l privi cum țâșnește din ruinele Convento de San Francisco peste care a fost construit. Și îl mai ascult pe ghidul local vorbind despre oamenii locului, despre economie și despre legi. Povestește, printre altele, cum consumul de droguri a fost legalizat. Cu buletinul care demonstrează că ești localnic, te prezinți la farmacie și îți cumperi cât și ce crezi tu că o să îți satisfacă nevoia de a încerca, de a testa. Mă uit la el. Vorbește despre toate astea extrem de liniștit. Îmi spune că, de când a fost legalizată marijuana, consumul a scăzut drastic. Pe principiul oamenii nu mai sunt așa interesați dacă știu că nu e ilegal. Iar faptul că știu că pot merge oricând să își cumpere aduce moderație. Până și adolescenții trebuie să își caute acum alte metode prin care să fie out of the box.
Doooamne, cât de tare mi-a plăcut oprirea asta. Și când mă gândesc că eram mega supărată că nu vedem Montevideo. A fost perfect așa, cu orășelul ăsta vechi, plin de istorie și urmele ei, cu oamenii super relaxați și poveștile despre cum se poate trăi respectându-i și acceptându-i pe ceilalți care poate sunt ca tine sau poate sunt diferiți (Uruguay-ul recunoaște căsătoriile între persoane de același sex) și concentrându-te mai degrabă pe a construi decât pe a judeca și dărâma tot ceea ce nu se potrivește cu credințele-ți proprii. Cum oamenii aleși de comunitate găsesc soluții pentru problemele cu care se confruntă din ce în ce mai multe țări, de la consumul de droguri până la lipsa forței de muncă. Carevasăzică, o țară micuță, undeva in the middle of fucking nowhere, are curajul să ia decizii, să le implementeze și să și le asume. În timp ce noi, mulți din restul, stăm spectatori. Unii mai și aplaudăm. Alții o băgăm pe aia cu strugurii sunt acri.