La ora 18, având în vedere că e iarnă, porțile rezervației se vor închide. Hai, Sonică, avem două ore de plimbat! Inițial, ziceam că ne vom împrieteni și cu o biclă ca să fim siguri că ne plimbăm peste tot. Am intrat însă de pe Calle Brasil și eram oricum stresați că nu or să ne mai lase să intrăm că deja soarele își căuta pijamalele. Așa că am luat-o la pas. Ce vorbești, vere oltean? Am știut de când am văzut harta de la intrare că vom avea timp doar să mirosim nițel Rezervația, nicidecum să o devorăm până la ultimul drumşor secret. Aci e de stat cel puțin juma’ de zi. Traseele sunt marcate mai bine decât sunt marcate traseele noastre montane. Bicicliștii au drumul lor, separat de cel al pietonilor de rând. Într-o margine de Rezervație, aia care dă spre Rio de la Plata, este o plajă amenajată. Dacă o iei pe Camino de los Sauces, ai de mers vreo 2 ore ca să parcurgi jumătatea sudică și să te minunezi de Laguna de los Patos. Nu te agita! Sunt bănci din 10 în 10 metri pentru obosiți ca noi! Și locuri unde poți să te oprești la un picnic pe care să îl împarți frățește cu egretele sau cu lebăda cu cap negru.
Eu cu Sonică nu am avut timp nici măcar de traseul ăla care duce pe Camino del Medio și apoi pe Camino de los Alisos. Adică pentru jumătatea nordică aia completă, cu vedere la Laguna de las Gaviotas și la Rio de la Plata. Noi am avut vreme doar pentru varianta mega scurtă, un fel de cuprins al cărții, pe Camino de los Lagartos. E adevărat că drumul duce printre lagune și că pe repede înainte le-am văzut și pe cele două mai sus amintite și pe Laguna de los Coipos. Tot cu ochii la zgârie norii scăldați în ultimele raze ale soarelui, nici nu am băgat de seamă mașinuța de golf care se apropia de noi. “Aveţi nevoie de ajutor? În jumătate de oră Rezervația se va închide. Vă descurcați să ajungeți la ieșire?” Măăă, când naiba zbură timpul ăsta așa repede? “Suntem ok, vom ieși pe partea care dă în Viamonte!” Mașinuța pleacă și noi mai rămânem să ne minunăm de liniște. La doar câteva zeci de metri, orașul își duce liniștit agitația. Aici, însă, pare că cineva a luat piciorul de pe accelerație.
Trec pe lângă mine bicicliști, alergători, plimbăreți. Îmi place să mă întâlnesc din când în când cu oameni chiar și când mă duc să ascult liniștea. Am zis din când în când, nu ca în IOR unde nu ai loc să vezi verdele ierbii de atâta omenire și unde liniștea nu calcă neam! Mi se pare că toți zâmbesc când ne întâlnim. Și nu, nu e de la berea pe care o băui. E de la cât sunt oamenii de relaxați. Cel puțin cei care fac sport în parcul ăsta. Off, cât îmi pare de rău că nu am mai mult timp de plimbat printre trestii. Mă mint că poate reușesc să mă întorc și mâine seară. Și poate o iau pe traseul ăla lung ca să văd lebedele alea care s-au bronzat doar pe gât și pe cap. Și mâine îmi iau și biclă chiar dacă Sonică e gelos pe orice nou prieten care apare în viața mea și care cică stă în calea fericirii lui de a mă face să îl ajut să înghită amintiri. Dar toate astea mâine! Acum am treabă oricum.
Dacă tot sunt în zonă, acord câteva zeci de minute portului Madero. Daaa, da, l-am mai văzut de câteva ori. Însă, acum că soarele stinge lumina, voi avea parte de culori. Nu regret că aștept. Într-adevăr, spectacolul de lumini care se reflectă în apele lui Rio Dique e minunat. De aici, de la Madero Centro, se văd perfect și iahturile trase în poarta lui Yacht Club. În plus, restaurantele de pe mal încep să fie animate. Seamănă puțin, dar numai puțin, cu Porto. Coloșii corporațiilor își aprind și ei luminile. E clar, orașul este un pic diferit seara. Nu, nu mă simt că nu aș fi în siguranță. Și aș mai fi stat așa cu Sonică la o vorbă pe malul apei mult și bine. Dacă nu ne-ar fi luat răcoarea de iarnă. Și timpul nu ne-ar fi luat la rost că ar cam fi cazul să ne grăbim spre Centrul Borges ca să vedem și noi ce înseamnă un spectacol de tango veritabil.
Oh, de când așteptam momentul. De acum 8775 de cuvinte. De când a aterizat KLM-ul după multe nopți străbătute. Da’ ce zic eu aci? De când am zis că ăsta e anul Argentinei în planurile mele de călătorie. Carevasăzică, e vremea pentru tango. Am ajuns cu vreo 20 de minute înainte de ora începerii. Trupa încă mai repeta așa că nu am putut intra în sală. Am profitat să analizez puțin spectatorii. Exact ca la noi la teatru, unii sunt îmbrăcați de gală. Turiștii se văd de la o poștă după blugi. Avem în sală bunici veniți să se relaxeze la început de weekend. Și cupluri venite parcă pentru a fura câte ceva din pasiunea dansatorilor. Și noi, ăștia veniți de la capătul lumii să ne minunăm de mișcările rapide și senzuale ale ei și ale lui. Ia, hai liniște că se aude acordeonul deja! Nu înainte ca o doamnă să ne tot roage personal, de fiecare dată când trece prin dreptul rândului nostru ca să ducă invitații la locurile lor, să nu fotografiem. E ok, am înțeles din prima. De asta Sonică stă liniștit în geanta lui. Parcă îl și aud cum sforăie uşor…
Buenos Aires. Fix lângă Rio de la Plata, locul unde s-a născut treaba asta ce se numește tango. Puțin vals nemțesc, puțină polkă cehă, nițică mazurka poloneză, un strop de habanera cubaneză, o idee de candobe africană și, normal, o mare parte de milonga argentiniană. Așa au început prin 1880 oamenii din cartierele portuare sărace (sclavi veniți din Africa, imigranți europeni), așezate de-a lungul lui Rio de la Plata, să lege culturi, aducându-și fiecare aportul în a crea un mijloc de comunicare universal. Până să intervină francezii la începutul anilor 1900 cu deschiderea lor și să-l transforme în dans al high class-ului parizian, singurele locuri în care îl găseai erau bordelurile sau barurile din port unde patronii angajau trupe de performeri care să îi întrețină pe clienți.
Se stinge lumina. Și începe muzica. Cineva mângâie clapele acordeonului. Apoi le apasă din ce în ce mai puternic. Apar și dansatorii. Și începe ceea ce avea să fie una dintre cele mai puternice experiențe trăită de mine de-a lungul vieţişoarei deja nu atât de scurtă. A fost o oră aşaaaa… plină de pasiune. Ca un preludiu. Mi-au plăcut fetele cu mișcările lor senzuale. Mi-au plăcut domnii care stabileau ritmul și conduceau ostilitățile. Mi-a plăcut cum fetele și domnii s-au lăsat pătrunși de muzică, mângâindu-se pe rând cu priviri seducătoare. Mi-a plăcut muzica, m-a făcut să visez. Pentru o oră, am fost acolo, într-un bar dintr-unul din cartierele alea în care oamenii au găsit în dans o modalitate de a se exprima, de a-și exprima trăirile cele mai bine ascunse. Sau poate prin vreun bordel, mai ştii…
M-am bucurat că Sonică nu a avut voie să fie martor. Așa m-am putut concentra pe ce se întâmplă pe scenă. De fapt, m-am putut lăsa de concentrare și m-am putut lăsa purtată de acordeon. Și de tango. Nu am altfel de amintiri de la spectacolul de la Centrul Borges decât cele ce au rămas întipărite în minte și în suflet. Care sunt extrem de puternice și de prezente. E suficient să aud întâmplător una din melodiile cântate acolo, că mă transpun imediat în seara aia de vineri. Sau chiar în 1880. Și, nu, ceea ce vedem noi pe la Sala Palatului nu e tango. E o reprezentație pentru străini, este multă gimnastică frumos executată. Ceea ce am văzut eu acolo, la Centrul Borges, într-o sală mică, împreună cu alte vreo 40 de suflete, este cu totul altceva. Ceva ce nu pot și nu știu să vă descriu ca să mă apropii măcar nițel de realitate.