Dacă tot îmi plac mie piețele și țăranii care își vând marfa și, dacă tot am ceva ore libere, ia să dau o fugă cu Sonică până în piața San Telmo! Ce dacă nu e Duminică?! Când are loc San Telmo’s Feria, un fel de târg la care își dau întâlnire localnici, turiști, meșteșugari. Adică tradiția cu musafirii. Mi-ar fi plăcut să fiu acolo, la pas pe Calle Defensa, printre tarabe cu vechituri până în Plaza Dorrego unde mi-ar fi plăcut să mă pierd în lumea dansatorilor de tango. Să ne mulțumim cu ce avem și să mergem vineri seară! Măcar până în Mercado de San Telmo. Drumul e în sine o aventură. Rătăcesc pe străzi, dau peste magazine de antichități și peste vecini ieșiți la o poveste pe trotuarul din fața blocului. Mă tot uit pe hartă. Să nu cumva să mă rătăcesc. Deși era destul de clar: de pe Av. 9 de Julio o iau pe Estados Unidos până la intersecție cu Bolivar. Numai că, cu Sonică tot căutând clădiri, balcoane, flori, grafitti, risc să mă trezesc în Uruguay.
Hai că dau peste ceva tineri care se întrețin cu o bere. Sau la o bere. E clar. Am ajuns. Piața are față de Italia. Cum pun piciorul înăuntru, cum pășesc în trecut, în vremurile când locul deservea valul de imigranți ce veneau din Bătrânul Continent. Sonică mă trage printre coloanele de metal, căscând ochii la arcade și la cupola din mijlocul așezării. Dau peste tot felul de magazine: de la locuri de unde poți să cumperi ulei de măsline la adăposturi pentru străbunicul lui Ifonică; de la ceaune în care probabil își făceau mămăligă Gauchos despre care am aflat deja până la tablouri pictate în diverse tehnici; de la sifonării în care stau frumos așezate sifoane colorate până la casa lui Dulce de Leche. Ei bine, dacă prin o mie nouă sute toamna, de aici puteai să îți cumperi țoale vintage de foarte bună calitate, acum mai degrabă poți să îți potolești foamea. Mercado de San Telmo a devenit un fel de hub gastronomic. Păi să mâncăm, zic! Că ne-o ajunge cât colindarăm.
Unde să te așezi? Că toate sunt apetisante. Ai de la burgeri la The Market Burger, fripturi fragede la Il Nonno Bachica, mâncare asiatică la Saigon până la cârnați la Choripaneria, empanadas de toate felurile, croasante frantuzite, fructe proaspete pentru cei care caută ceva mai light. Ca să nu mai zic de Coffee Town unde cică s-ar găsi cea mai bună cafea din America Latină și Africa. Staaaai, să le luăm pe rând! Mai întâi să mâncăm și pe urmă mai vedem noi care e treaba cu ceea ce recolta Sclava Isaura. Votăm, în unanimitate zdrobitoare, Choripaneria: eu pentru că îmi plouă în gură numai când văd cum se perpelesc bieții împieliţaţi pe grătar, Sonică pentru că îi plouă în gură când vede cât de altfel arată locul și își dă seama că va înghiți niște cadre numa’ bune de lăudat cu ele printre neamurile lui mai full frame sau mai crop. Așa că… ne așezăm aci, spânzurați amândoi pe niște scaune înalte, împreună cu alți meseni ce par mai degrabă de-ai locului decât turiști alergați și înfometați. E bine, dacă aici mănâncă și localnicii e semn bun.
Nu mă gândeam să am așa probleme în a-mi alege prânzo-cina. Adică, na, câți cârnați să existe pe lumea asta? Și cârnații sunt tot cârnați, indiferent cum s-or numi. Așa e, numai că… Ei pot fi: cu legume și ciuperci trase în coniac, cu roșii și brânză puţitoare, cu salată și ceapă roșie; pot fi flambați în coniac, perpeliţi pe grătar sau înecați într-un sos de bere; mai pot fi iuți ca la balamuc, iuți ca la mai puțin balamuc sau iuți deloc. Am ales foarte asumat, arătând spre farfuria unui coleg atârnat la același bar. Și, ca să nu se simtă cârnăciorul singur, i-am luat și o prietenă bere, nefiltrată, fără să iau în calcul că mai aveam treabă serioasă până la lăsarea nopții. Eee, lasă, nu mă pune pe mine jos o amărâtă de bere! Fie ea și de juma’ de litru! Nu mai vreau să dau detalii despre următoarea jumătate de ceas. Că nici nu mi le prea mai amintesc, ca să fiu sinceră până la capăt… Ce s-a întâmplat acolo a fost o bătălie între gură, limbă, sandvișul ăla răufăcător care și-a adus aliat un sos picaaant, berea rece. Nu a fost ca la micii noștri de la Obor, daaaar… destul de pe-acolo!
Noroc că mai aveam chestii de făcut că, dacă nu, acolo ne-ar fi prins ora închiderii. Am plecat cuminței. Sonică fericit de cadrele lui, eu măsurând șoseaua să văd cât e de lată. Și e lată, să știți! Să tot fi mers așa preț de vreun ceas. În care nu am putut să rezist rugăminților atârnândului de gâtul meu de a îl lăsa să bage în memorie și imensitatea zgârie norilor din cartierul lor de piperişti. Noroc că soarele ne tot gonea de la spate spre Reserva Ecologica Costanera Sur, adică spre cei 3.5 km2 de teren aflat pe malul lui Rio de la Plata. Inițial, aici era un fel de ștrand național, locul unde toți orășenii își petreceau zilele fierbinți de vară și serile aducătoare de muzică și plimbări pe faleză. După ceva vreme, oamenii s-au orientat către alte locuri, stațiunea a rămas fără suflet și a început să se ofilească: cafenelele au fost demolate, instalațiile s-au deteriorat, scăldatul a fost interzis din cauza contaminării râului. Da, numai că nu suntem în România unde totul ar fi rămas la mila hoților și a lui Dumnezeu.
Aci, oamenii s-au gândit că ar putea recupera și utiliza terenul pentru ceva folositor comunității. Aveau de gând să creeze spații verzi și locul unde să își desfășoare activitatea Guvernul. Deși au renunțat la acest plan inițial, până în 1984 nu s-au oprit din pregătirea terenului, folosindu-se de sistemul olandezilor de drenare a mlaștinilor și construind terase din deșeurile rămase în urma finalizării autostrăzii urbane. Eee, n-om fi noi în România dar nici în Germania nu ne regăsim. Așa că… lucrările sunt abandonate. La fel cum a fost la noi cu apariția Deltei Văcărești. Numai că argentinienii, după ce au văzut că au apărut aci plante și animale, s-au apucat de amenajat serios și au transformat locul într-o rezervație ecologică. Oare mai trebuie să zic că există trasee pentru bicicliști, marcate și luminate? Sau că potecile pentru pietoni sunt clar evidențiate și îngrijite, astfel încât să nu îți rupi gâtul în natura lăsată să se întindă pe unde dorește?