Când ai fi zis că gata, acu’ mergem să şlafăn, mai tragi un loz! Mergem în port. Ne oprim pe Macacha Guemes. De aici luăm pulsul. Că acu’ ne și trezirăm niţel. Parcă nu mai suntem atât de adormiți. Nici eu, nici Sonică. Vedem macaralele cum râd în soare aproape argintii (mai degrabă roșii de invidie), vorba cântecului. Și clădirile din cărămidă roșie care flanchează malurile lui Rio Dique şi care găzduiesc fie cafenele numa’ bune să te trezească din amorțeală, fie restaurante dușmani aprigi ai mațelor ghiorţăinde. Ce amestec super fain de vechi și nou! În spatele ăstor clădiri care te duc cu gândul la așezările englezești, dai peste giganți de sticlă. Parcă, parcă, chiar mai impresionanți decât ce am văzut în Kuala Lumpur acum câțiva ani. Aci își duc traiul zi de zi marile corporaţii ale lumii, printre care și minunatul Google. Aveam să ne plimbăm serile următoare printre ele, printre plantațiile unde își lasă sudoarea corporatriştii.
Deocamdată, schimbăm privirea. Și ne mutăm pe malul ălălalt. Adică aruncăm un ochi și spre Rio Darsena Sur. Și uite așa dau cu ochii de un pod nu știu dacă ciudățel, frumușel sau interesant. Sau toate trei. Vorbesc de Puente de la Mujer. Ascuțit ca vorba unei muieri, subțirel ca o duduie aflată veșnic la dietă, îmbrăcat seara în straie colorate ca o divă. Dacă o iei agale la pas pe dumnealui, poți să îi vezi noi forme. De aproape, zici că e o harpă imensă ce își așteaptă menestrelul. Slavă Domnului că doar pietonii pot parcurge cei 170 de metri care despart cele două maluri! Material de studiat zilele următoare. Fix în fața harpei, este și Presidente Sarmiento, barca muzeu construită prin 1890 pentru a se transforma într-o barcă școală pentru învățăceii care se visau navigatori. Dincolo de toate informațiile astea, mie mi-a plăcut pentru că e cochetă, ca o bătrânică aranjată mereu, chiar și când coboară să ia doar pâine de la magazinul aflat la parterul blocului. Au astea bătrâne așa o eleganţă…
După amiaza mă găsește în La Boca. Sonică știa că e unul dintre cele mai bune locuri pentru fotografii din capitala lu’ tango. Dar n-a zis şmecheru’ nimic. M-a lăsat în ignoranța mea. De fapt, nu chiar ignoranță, că știam și eu de Boca Juniors și de La Bombonera. Nu, nu de la microbistul de tata și nici de la Maradonna. Nţ, nţ. Din telenovelele cu Natalia Oreiro. Nefiind conștientă de ignoranța-mi evidentă, nu am citit mai nimic înainte să ajung p-aci. D-apăi, ce ar putea fi de citit? Că e ca și cum te-ai duce să vezi Ghencea. Sau Giuleştiul. Vere, chiar așa e! Numai că Giuleştiul de acum, nu pe ăla de acum câțiva ani buni când, oricât ar fi părut de periculos, era totuși un oarecare nivel de siguranță în zonă. Azi înțeleg că e un pic altfel. Și nu un altfel în bine… Cam așa și pe aci, pe lângă stadion: sărăcie lucie, fețe dubioase, nimeni pe străzi. Ba, când am vrut să mă îndepărtez nițel de locul unde ne-a lăsat autocarul, mi-au sărit și ghizii și Miguelito șoferul în cap ca să mă întorc că sunt în ofsaid. “Hoareţi, voinicii mei, că voiam doar să văd pereții ăștia pictați de pe lângă stadion!” “Nţ, nţ, înapoi sau primești direct cartonașul roșu ca Maradonna pe la campionatul mondial!”
Supărată ca o floarea soarelui într-o zi ploioasă, fac cale întoarsă. “Păi și cum propuneți voi să vadă și Sonică cartierul ăsta căruia i s-a dus vestea în lume ca fiind cel mai autentic din orașul ăsta țară? Că doar ce ziserăți voi în poveștile voastre că aici a început viața lui Buenos Aires datorită imigranților veniți din Europa, cei mai mulți dintre ei, italiano vero! Cum vede și el căsuțele astea cu față de curcubeu pe care italiano-argentinienii le-au pictat așa nu pentru că nu ar fi fost ei fini cunoscători în ale bunului gust, ci doar pentru că nu aveau bani de vopsea și atunci se mulțumeau cu vopseaua pe care o găseau prin te miri ce colțuri ale șantierului naval din apropiere, chiar dacă asta însemna să își vopsească locuința în cinci culori diferite?” “Uite, aici în țarc, pe Caminito, poți să îl plimbi pe Sonică în voie!” primesc răspunsul tranșant al lui Diego.
“Hai, Sonică, să mergem aici în perimetrul ăsta flancat de mașini de poliție!” Plec bombănind în barbă să descopăr cele câteva străduțe. Câteva mai exact două. Sonică începe să înghită amintiri. Ici colo, câte un localnic mai scoate capul pe fereastră. De la un balcon ne salută tot un fel de localnici, cam kitschos realizați: Evita, Maradonna și Juan Peron. Parcurgem strada destul de scurtă și ne luăm după ceilalți turiști. Începe o porțiune pe care sunt înșirate câteva restaurante unde înțeleg că seara au loc adevărate spectacole de tango. Magazinele vând suveniruri cu Maradonna. Pereții sunt desenați cu chipul Papei. Mă abat cu Sonică de la strada principală, intrând într-o curte. M-au atras pereții pictați. Aci este exact ca în telenovele: din curtea asta pleacă trepte care te duc fie spre locuințele oamenilor, fie spre diverse mici afaceri de familie (am văzut croitorii, spălătorii, saloane de înfrumusețare). Miroase a carne la grătar. Iar din case se aude mai peste tot muzica Gildei, cântăreața argentiniană de cumbia. Unde naiba au văzut toți cei ce m-au avertizat pericolul?
Mi-ar fi plăcut să am mai mult timp să mă plimb chiar și doar prin Caminito. Să îi fi putut observa pe artiști în liniște cum își creează operele. Să fi putut intra în fiecare curte din asta plină de povești. Să îi privesc pe localnici în viața lor de zi cu zi, dincolo de relația cu vizitatorii. Am simțit și eu, ca mulți alții, că e un loc extrem de turistic în care oamenii sunt aduși cu autocarele, nu li se permite să se abată de la străzile considerate ca fiind safe poate și datorită prezenței în număr mare al polițiștilor. Am ieșit puțin din bula asta. Am traversat ceva ce părea a fi o cale ferată. Am dat de liniște. Și de gol pe străzi. Ciudat, însă nu mi-a fost teamă, deși citisem pe Wikitravel numai nenorociri întâmplate turiștilor. Poate mă știam cumva protejată, aflându-mă în zonă cu un ghid. Sau poate pur și simplu mă bucuram de moment fără să mă gândesc prea mult. Am încercat să vorbesc cu Diego referitor la o posibilă întoarcere a mea în cartierul ăsta și la o plimbare mai mult pe jos. Mi-a zâmbit și mi-a promis că, dacă va fi timp, mă va aduce el. Nu s-a întâmplat. Tango-ul aveam să îl găsesc în altă parte.
Cred că fețele noastre ușor plouate l-au înduplecat pe Diego care a fost de acord ca grupul să bea o cafea în Teatrul Colon, una dintre cele mai bune 10 săli de operă din lume. Nu am rămas la cafea. Am plecat cu Sonică să vedem ce mai găsim pe străzi. Am găsit Curtea Supremă de Justiție. Ia, mâna sus cine ghicește ce se întâmpla în fața ei! Nu, nu picnic! Nici tango! Nici turiști care să o tragă în poze! Nu, vere, proteste! Vă zisei că românu-i frate cu argentinianul! Și niște un fel de jandarmi care îi păzeau. Pașnici și unii și alții. Am trecut pe lângă ei și ne-am văzut de drum. Am dat și de Tango Porteno pe strada Cerrito. Un loc unde, în timp ce tu acumulezi calorii din fripturi și băuturi, alții le ard dansând tango pasional. Cred că tango pasional este totuși un pleonasm… Vreo 80 de dolari costă distracția. Nu am considerat că mi se potrivește și am continuat să sper că voi găsi locul perfect pentru a mă transforma în spectator de milonga.
Peste vreo juma’ de ceas pierdeam șansa de a-i vedea pe primii dansatori în plin exercițiu al funcțiunii lor. Că nici prin cap nu mi-a trecut că în poarta cimitirului Recoleta dragostea va fi pictată de trupurile vibrânde a doi artiști stradali. Și până să ajung eu cu Sonică lângă ei, au terminat de dansat. Și, deși le-am plătit în avans munca, ei au înțeles că vreau să fac poze în diverse poziții. Păi, cum să nu? Eu, în calitate de elefantică, să ridic piciorul nu știu cum și să stau într-o poziție de țeapănă cu nasu’, și nu numai, pe sus. Degeaba am explicat eu în spaniola mea de baltă că “nu, mulțumesc, mai bine mă uit la voi”. Tot nu am scăpat. Bine naiba că nu i-am rupt piciorul bietului băiat care încerca să mă facă să par senzualitatea întruchipată. Și am zis picior că prin alte părți nici nu m-am aventurat cu bocancii mei numa’ buni de făcut mișcări rapide pe lângă viitorii moștenitori ai omului aflați încă la dospit…