21 mai 2019. O zi de Sfinți. Trei sferturi din ai mei sunt sărbătoriți azi. În loc să fiu la o felie de tort, eu sunt într-un KLM. Prima destinație: Amsterdam. Mă bate gândul să ies din aeroport și să fructific cele 4 ore de escală. Nu apucă gândul să îmi facă o bătătură ca la carte că și realizez că mai bine nu, având în vedere că avem o întârziere de o oră. Aș cam risca să nu mai ajung la KLM-ul celălalt. Ăla lungu, de 13 ore. Cââât? 13 ore? Da’ un’ te duci, băi Andreio? Ce ți-a mai născocit dorința ta de evadare acu’? Spre ce meleaguri o mai apucași cu Sonică? Că bietu’ cade de fiecare dată victimă a nebuniilor tale. Și nu mai e nici el chiar tânăr…
Păi ce să zic… aș putea să dau varianta scurtă, aia cu liniuțe. Dar n-aș fi eu, olteanca vorbăreață. Așa că, să o luăm pe după vișin! Acu’ ceva vreme, să tot fie vreo trei ani, mi-am luat prima țeapă de când călătoresc. Și sper să fi fost și ultima! Mi-am rezervat atunci o mega excursie prin Funtrip. Deși toți mă avertizaseră că lucrurile cu ei nu stau chiar bine, am închis ochii și m-am văzut deja pe Sambodrom. Sau pe Maracana. Sau în Buenos Aires. Așa că, în calitate de berbec get beget, am ținut-o tot înainte. Noroc că am plătit doar avansul, deloc de neglijat nici el. L-am pierdut. Am mai pierdut și șansa de a ajunge pe urmele telenovelelor.
Domne, da’ cum Sclava Isaura mă bântuia întruna, peste ceva vreme, după ce mi-a mai trecut supărarea și s-a mai atenuat pierderea financiară, am decis să mai trag un loz. De data asta, câștigător. Așa se face că, în sfântă zi de sărbătoare, eu eram pe picior de a-mi petrece următoarele 24 de ore în avion. Sau prin aeroporturi. Cu agenție, de data asta. Cu un grup mărișor. Și cu un ghid ce avea să își pună nițel amprenta asupra următorilor pași pe care aveam să îi fac în vieţişoara asta. Nu prea aveam eu habar de ce avea să se întâmple în următoarele 2 săptămâni. Și fusesem destul de rezervată în a-mi mai face speranțe. Ce-o fi o fi, cam asta era tot ce aveam în minte.
Și m-apucai să zbor. Și dă-i și zboară. Și dă-i și zboară. Când am urcat în KLM-ul ăla lung și am văzut pe ercanul ăla fensi şmensi că am de dormit mult și bine, am zis că e o greșeală. Cum, mă, 13 ore? Cât să fii de nedormit ca să poți să bagi atâta şlafen? M-am uitat repede să văd ce filme aș putea să îmi aleg. S-așa acasă nu prea le aloc timp și sunt mereu pe lângă subiect când mai nimeresc în discuții din astea despre “Dumnezeule, tu ai văzut de ce a câștigat băiatul ăla cu Roma Oscarul pentru cel mai bun regizor???” Așa că, na, în 13 ore, ‘oi avea și tu răbdare măcar vreo 4 ca să rezolvi și capitolul ăsta. Da, am văzut Ice Age ţâşpe pentru a mia oară. Și Bohemian Rapsody pentru a cincea oară. E bine, declar o reușită acest zbor.
Acuma, că sunt praf la capitolul “stai cumințică și vizionează ce a mai apărut nou în playlistul de filme”, e una. Dar, că în alea 9 ore cât mi-au mai rămas după ce m-am hăhăit la desene animate nu am putut să închid un ochi, e alta. “Mă, ce naiba? Tu nu vezi că e noapte?” vorbeam eu cu mine, de parcă eram soră-mea în negocierile cu nepo. “Hai, închide ochii și dormi că mâine te așteaptă o zi luuuungă și frumoasă!” Nimic. Nada. Niente. Cu cât era mai întuneric afară și în avion, cu atât eu aveam chef de orice altceva, numa’ de somn nu. Mai erau și sforăiturile celor din jur care aveau grijă să mă țină cu ochii în tavan. Vorba vine în tavan. Că, de fapt, am stat cu ei lipiți de geam ca să văd negrul de afară. 9 ore. Că nu știu cum și în ce fel, dar cred că am luat la rând toate nopțile ăstora de pe traseul nostru.
În fine, dis de cu o noapte-n cap, am aterizat în Buenos Aires. Colegii mei de vacanță cu gândul la vizitat și descoperit, eu cu gândul la un duș fierbinte și un pat în care să pot să sforăi în voie. Cum majoritatea câștigă, am început vacanța în forță. Că doar dormisem, naiba, 13 ore! Așa că, s-a gândit Diego, ghidul nostru argentinian, să începem cu highlight-ul. Cu Plaza de Mayo. Stai, stai, că mint! Am început cu stat în trafic. Ca să nu îmi fie dor de Pipera. Practic, tot cam cât îmi lua să ajung de acasă la plantația corporatristă. E adevărat că Dima, omu’ nostru de a plecat să ne însoțească pe meleagurile astea îndepărtate, ne tot povestea una alta: că suntem într-o țară imensă (locul 8 din lume și locul 2 din America Latină), că Buenos Aires are vreo 12 milioane de locuitori, că aici găsim cea mai mare comunitate de evrei din afara Israelului. Dar tot ne-a luat ceva vreme ca să ajungem în buricul târgului.
Domne, și ajungem în față la căsuța asta de un roz bebelicesc (rozul ăsta se pare că a fost obținut amestecând cele două culori ale forțelor politice din timpul guvernării președintelui Sarmiento, cel care a ordonat construirea clădirii). Locul unde președintele merge și el la biroul lui să își câștige o friptură de vită cinstită. Cinstită pe naiba, cum tot aveam să aud în zilele ce au urmat de la argentinianul de rând, supărat nevoie mare pe corupții din politică. C-așa-i argentinianul, frate cu românul… Să nu ne abatem de la firul logic al poveștii. Carevasăzică, Casa Rosada, cunoscută la ea acasă ca fiind Casa de Gobierno, a fost prima chestie care m-a uimit în Buenos Aires. Cum, mă frate, să ai tu așa o Casă a Guvernului, o amărâtă de vilă? Păi tu nu ai auzit și tu de Casa Poporului, aka Palatul Parlamentului, din România? Mă rog, poate parlamentul tău nu merită un palat ca al nostru… Și nu fusei chiar cinstită nici în a aprecia că a fost prima chestie care m-a lăsat cu gura căscată. Nu, să-i dăm Cezarului ce-i al lui: cel mai frapant a fost frigul. Că noi plecaserăm de la 20 și ceva de grade. Și am ajuns la 7. Jesus Maria Purissima, cum ar zice Andrea del Boca în telenovele!
Bine, lasă asta! Ce mai observăm noi în imaginea alăturată? Păi, Catedrala Metropolitană a orașului. Cum, mă, așa micuță? E clar, argentinienii ăștia habar nu au cum stă treaba cu monumentele, fie ele istorice sau nu. Le-a mai și luat o grămadă de timp să o tot facă și refacă. Din secolul 16 se tot chinuie: la început au făcut o clădire modestă din lemn și chirpici (început înseamnă prin 1580), pe urmă au refăcut-o de vreo două ori în decurs de câteva zeci de ani că stătea să cadă, după ceva timp i-au făcut un acoperiș din lemn și a apărut și un turn din lemn. Așa bune materiale aveau încât acoperișul s-a prăbușit la 10 ani de la naștere, probabil fix când lucrarea a ieșit din garanție. Dacă tot a căzut acoperișul peste biserică, s-au hotărât să o ia de la început și să o reconstruiască mai temeinic. Temeinic de vreo 140 și un pic de ani. Lasă, sigur noi vom avea cea mai mândră Catedrală a Neamului! Și nici nu va dura atât! Și nici nu va fi din chirpici că noi lucrăm numai cu foiță de aur că așa îi place lui Dumnezeu, cu opulență!
Ia să și intrăm nițel! Să vedem altarul în stil rococo, că ne plac ornamentele. Să mai vedem și statuia Cristoşelului sculptată din lemn de algarrobo. Și podeaua din mozaic la a cărei reparare s-a muncit vreo 6 ani. Ăștia care iubiți pictura, aveți ce vedea! Pereții sunt plini de fresce, cele 14 picturi (care reprezintă cele 14 opriri din Drumul Crucii) sunt realizate în ulei și te fac să vezi Catedrala mai degrabă ca pe un muzeu de artă. Tot aici a fost construit din marmură de diverse culori Mausoleul pentru Generalul San Martin, flancat de trei statui ce reprezintă cele trei regiuni eliberate de general: Argentina, Peru și Chile. Tot plimbându-mă așa nu pot să nu mă gândesc cum o fi fost aci, în naos, în ziua când Jorge Mario Bergoglio, Arhiepiscop de Buenos Aires, a fost ales primul papă latino-american din istorie, devenind Papa Francisc. Mi-ar fi plăcut să particip la o slujbă ținută de el înainte de a fi uns Papă.
Am ieșit din Catedrală și am profitat că nu terminase toată lumea vizita ca să casc gura la clădirea care găzduiește Museo Nacional del Cabildo y de la Revolución de Mayo. Citisem că înăuntru poți găsi o grămadă de informații referitoare la viața în secolul 18 atunci când a avut loc La Revolución de Mayo. Și că, dacă urci, poți să îl faci fericit pe Sonică, dându-i un super view al întregii piețe. Nu am intrat în prima zi, vânzându-mi iluzii că sigur voi avea timp în una din următoarele zile. Nu, nu a mai fost timp. Am rămas doar cu câteva imagini ale uneia dintre puținele clădiri coloniale care mai există în Buenos Aires, trase din piață. Noroc cu Sonică! La fel s-a întâmplat și cu Museum of the city, tot în Plaza de Mayo situat. Îmi propusesem să îl vizitez, ca să înțeleg mai bine ce, cum și de ce. Nu am mai ajuns nici la el. Oare se mai cere o plecare în Buenos Aires? Rămâne de văzut!