Cu bagajele făcute, cu teamă în suflet că parmezanul va cântări mai mult decât avem noi limită la Wizz, cu mulțumirile adresate lui Antonio pentru că ne-a fost o gazdă de treabă, ne urcăm în închiriată pentru a mai face o ultimă vizită în țara pastelor înainte de a ne porni spre casă. Inițial, zisesem că ne întoarcem în Napoli. Acuși, eu nu prea sunt așa mare iubitoare de adrenalină. Și mi-a cam ajuns ziua precedentă în care am îmbătrânit cinci ani prin traficul napoletan. În plus, să luăm iar magazinele la rând nu ne prea surâde. Bine, o să ascultăm sfatul lui Antonio și o să mergem la Caserta, la castel. Să vedem rivalul lui Versailles și al Palatului Regal de la Madrid. Înainte însă ne oprim 10 minute să vedem și apeductul Vanvitelli, construit pentru a rezolva problema alimentării cu apă a bazinelor și cascadelor din parcul palatului regal din Caserta. Este o construcție pe trei nivele și pare a fi un goblen făcut de bunică-mea sau un perete cu zeci de ferestre către cer. Biiine, construcția lui a durat nițel mai mult decât croşetarea unui goblen. Că doar vorbim de o lungime de 529 de metri și o înălțime de 95 de metri.
Trecem pe sub el, îl fotografiem și ne vedem de drum spre Palatul Regal. Gabriela ar vrea să ne bage iar pe drumuri numai de ea și de caprele negre știute. Avem însă o șoferiță care se pune de-a curmezișul și o ia pe drumuri laaaaargi cât o autostradă. Începe războiul cu prietena ei de la Waze care tot încearcă să reconfigureze traseul. Cum găsește o rută, cum șoferița noastră refuză să o ia pe potecă. Iar reconfigurează. Trecem prin orașe pe unde, dacă e să judecăm după expresia puținilor oameni întâlniți pe drum, nu a mai trecut nici picior de turist de secole bune. Lasă, să fim noi deschizătoare de drumuri! Închiriata oftează din toate încheieturile, spunându-ne parcă printre sughițuri că abia așteaptă să scape de noi și să dea peste un grup de turiști cu mintea la ei care să o plimbe ca pe o doamnă prin oraşe cu străzi curate, fără înghesuială printre vagabonzii ăia din Napoli unde mai mai să fie ciupită de fund de un scuter tupeist.
Ajungem. Ne învârtim vreo cinci minute până să găsim o parcare în care să lăsăm plânsa să își revină. Că tot aveam impresia că sunt numai parcări pentru localnici. Adică alea marcate cu galben. Bine că reușim. Plătim parcarea și ne punem pe fugă. Nu avem mai mult de două ore de vizitat. Că mai trebuie să ajungem și la aeroport. Bine! Să fim harnice! Până în poarta palatului suntem trei. La poartă pierdem o membră a grupului care declară asumat că ea chiar nu mai vrea să alerge și pe ultima sută de minute de vacanță. O înțeleg. Și promit să ne mișcăm repede. Ne luăm bilete doar pentru grădini. Știm sigur că nu va fi timp și pentru interiorul palatului. Nici grădinile nu suntem sigure că vom apuca să le vedem în întregime. Am fi avut varianta să le parcurgem cu trăsura. Mnu, vrem să ne murdărim pantofii sport cu praf din ăsta cu aer regal. A fost destul de tentantă varianta cu biclele, numai că mai era drum de făcut cu mașina și mi-a fost teamă ca singura șoferiță a grupului să nu-și frângă gâtul pe biclele alea de la palat.
Așa că, pe picioare și la cucerit teritorii noi! Încă de când am intrat, m-a lovit surpriza de a vedea cât sunt de întinse grădinile. La intrare, pajiști. Cu mult verde. Pe măsură ce înaintezi, încep cascadele și bazinele, așezate în dreptul porții de acces ca niște terase în trepte. De jur împrejur sunt statui ce reprezintă personaje mitologice. Cele patru fântâni sunt așezate la distanțe aproximativ egale și, bineînțeles, sunt inspirate din legende. Prima fântână este cea a lui Aeolus, zeul vântului; a doua este cea a zeiței agriculturii, Ceres; mai sus este fântâna lui Venus și Adonis; ultima, cea mai îndepărtată de palat este fântâna dedicată Dianei, zeița vânătorii și a Lunii, și lui Acteon, vânătorul care a luat forma cerbului și a fost sfâșiat de câinii lui atunci când o spiona pe Diana care se scălda goală împreună cu nimfele ei. Trec de partea asta de mitologie pe care nu o știu nici măcar la nivel de poveste. Ce m-a impresionat pe mine a fost rigurozitatea cu care a fost construită înșiruirea de fântâni și bazine. Iar priveliștea către palat este minunată.
Parcul palatului adăpostește și grădina englezească. Ni s-a spus încă de la intrare că această porțiune este închisă. Oricum nu am fi avut timp să străbatem cele 24 de hectare de grădină botanică. Din informațiile pe care le-am găsit despre locație, cred că merită alocate vreo câteva ore unei plimbări printre plante exotice venite tocmai din Noua Zeelandă, Australia sau chiar Texas. Se pare că prima camelie adusă din Japonia în Europa a fost plantată aci. Cred și eu, doar vorbim de prima grădină peisagistică din Italia. Undeva, în spate, pe stânci, putem vedea locul pe unde curge o cascadă în miniatură. Pornisem deja către ea când sună telefonul. “Bă’, expiră parcarea și pierdem avionul! Unde sunteți?” Da, am revenit cu picioarele pe pământ, în realitatea zilei de 2 martie, lăsând în urmă vremurile cu regi și regine. O luăm spre ieșire. Avem mai bine de 3 km de parcurs. Întindem pasul ca să terminăm vacanță într-un mod activ. Iar alergăm… Data viitoare ne vom lua o zi întreagă pentru plimbare prin curtea palatului!
Ajungem la fix, tocmai când responsabila de parcare verifică bilețelele din geam. Legăm centurile și pornim spre aeroport. Pardon, să predăm închiriata părinților ei. Credeam că gata aventura! N-ai să vezi! Îi spunem Gabrielei să ne ducă la adresa de unde am luat-o pe mândra motorizată. Gabriela ne duce, ne învârtește, ne bagă pe niște câmpuri flancate de ziduri cu sârmă ghimpată. Ne oprim. Reconfigurăm traseul. Se circulă greu, e aglomeraţie mare pe străzi. Ne învârtim pe străduțe înguste, pline de gropi. Ajungem în bulevardul de unde am plecat. Și ni se transmite sec că am ajuns la destinație. Ne uităm în jur. Nu recunoaștem nimic. Timpul trece. Nu ține deloc cu noi. O luăm din loc și îi spun șoferiței să întoarcă pentru că simt că nu mergem bine. Dincolo de Waze, încep să mă folosesc de logică. Ştiu că nu mai avem prea mult timp de învârtit. Trecem de un semafor și văd indicatoarele cu “return car”. Slavă Cerului! Mergem după indicatoare și nimerim. Trag aer adânc în piept! E a nu știu câta oară când îmi promit că nu mai merg cu mașină închiriată! Și, cel mai probabil, a nu știu câta oară când voi încălca promisiunea.
Când să zic hop, am sărit pârleazul, cântărim bagajele în aeroport. Una din fete depășește. Nu ea, bagajul! Ne apucăm să mutăm parmezan, dulceață, adidași. Redistribuim greutăți. Se cântăresc din nou. Iar se modifică, se mută, se calculează. Iar se cântărește. Preț de vreo 20 de minute bune. Se dau bătute. Depășesc cu câteva grame, însă nu mai au energie să mai tot reconfigureze. Surpriza vine când cântărim la predarea bagajelor. Suntem toate cu mult sub limita acceptată de Wizz. Carevasăzică, cântarele nu sunt la fel… Bun așa! Totul e bine când se termină cu bine! Avem locuri în tot avionul. Trei muieri așezate una pe 3, una pe 15 și una pe 23. Minunat să zbori cu lău costul! Și mi-am promis că e ultima dată când ajung la același preț al unei companii serioase, consumându-mi nervi și răbdare. Și îmi promit iar că data viitoare, o să zbor cu Tarom-ul…
Dincolo de poveste: vere, m-a cam costat ieșirea în Amalfi (vreo 800 de Euro pentru 8 zile). Dar, pe de altă parte, mă așteptam. Lucrurile au stat cam așa: cazarea pe toate trei pentru 7 nopți ne-a costat 400 Euro; transportul: mașina a fost 800 de RON, benzina ne-a costat cam 100 de Euro pentru 1000 de kilometri parcurși, parcările în medie cam 2 Euro/oră (nu prea am găsit parcări la liber…); Ferry Sorrento – Capri 19 Euro/căciulă/sens; autobuzul în Capri 2 Euro călătoria; mâncarea cam 20 Euro un fel principal cu un pahar de vin; înghețata 2 Euro/cupa; canolli a fost 3 Euro și o felie de pizza tot 3 Euro în Napoli; am vizitat și supermarketul pentru mic dejun home made, ne-a costat cam 30 de Euro/căciulă pentru 7 dimineți; vinul este de la 5 Euro/sticlă până unde te ține buzunarul; intrările la obiective: villa Cimbrone 7 Euro, villa Rufolo 7 Euro, Grotta dello Smeraldo în Conca dei Marini a fost 5 Euro; Pompeii a fost 15 Euro; craterul lui vulcan l-am văzut cu 10 Euro iar 5 Euro a fost maxi taxi ăla care ne-a dus 2 kilometri; grădinile palatului Caserta 8 Euro; intrarea la Villa San Michele în Anacapri este 8 Euro; grădinile Augustus pot fi văzute în schimbul a 2 Euro.
Ce aș face la fel: m-aș duce tot în extrasezon, poate la sfârșit de toamnă (octombrie, noiembrie) ca să văd totuși livezile de lămâi; m-aș caza tot în Sorrento că e destul de ofertant și la capitolul liniște și la capitolul unde mâncăm; aș lăsa închiriata tot în parcările plătite ca să nu mă trezesc că rămân fără ea; aș mânca în două zile diferite la restaurantul Syrenuse în Sorrento pe pod pentru că au niște ospătari mega ok și o mâncărică de te lingi pe toate cele 10 degete.
Ce aș face altfel: nu mi-aș mai lua atâtea zile sau, dacă mi-aș lua, mi-aș aloca mai mult timp pentru Napoli și împrejurimi; aș închiria un scuter ca să mă plimb pe acolo în locul mașinii; aș încerca să merg în satele pescărești mai degrabă decât în mult prea lăudatele Positano și Amalfi; clar aș încerca să fac toate traseele care leagă orășelele astea prin munți; aș schimba compania aeriană cu care zbor; mi-aș lua mai multe bomboane cu limoncello; aș citi mai mult despre Pompeii înainte să merg să-l vizitez; aș lăsa o zi întreagă pentru grădinile palatului regal de la Caserta și le-aș parcurge cu bicla; nu aș mai asculta-o pe Gabriela de la Waze atât de ad literram.