În sfârșit, avem undă verde la feribot. Putem să mergem și noi în cele din urmă în insula celor bogați. Că, dacă ai ajuns pe Coasta Amalfi și ai plecat fără să vezi Capri, aproape că îmi vine să zic că ai fost degeaba. Sau așa zicea mai toată lumea avizată în ale călătoritului. Bine. Să mergem atunci! Dis de cu noaptea-n cap pornim spre port ca să prindem ăl mai matinal ferry. Nedorindu-mi foarte tare această excursie, nici nu pot spune că m-am implicat prea mult în organizarea ei. Cu o seară înainte, am fost să vedem unde am putea lăsa închiriata și cât ne-ar costa toată afacerea. Am creionat noi un ceea ce părea plan. Numai că dimineața nu-i ca seara, parafrazând un contemporan. Așa că, deși știam unde, nu știam că ne trebuie monede ca să îi asigurăm somnul de frumusețe motorizatei noastre. Deci, am început să alergăm cu noaptea în cap ca să schimbăm 25 de Euro în bănuți mici și rotunzi. Am făcut numa’ d-ale nefăcute, cumpărând o ciocolată de 80 de cenți, doar doar ‘om primi rest în metal. Cu chiu cu vai, am reușit. Ne-am îndreptat victorioase spre parcare. Am început să introvârâm cercurile. Ne-au dat voie numai pentru 6 ore. Ori noi aveam de gând să stăm zi lumină pe insulă.
Iar ne-am agitat, am găsit o parcare pentru 25 de Euro. Cum să mai dăm acum mărunțelul? Am plătit cu bancnote și am păstrat buzunarul plin ochi de mai mai să dea pantalonii jos. Am părăsit ăle 4 roți și ne-am văzut de drum. În schimbul a 40 de Euro aveam să ne dăm cu barca până în Capri și înapoi. Drumul nu durează mult. Vreo 30 de minute. Priveliștile sunt frumușele, nimic de zis. Dacă rămâi afară pe punte, o să te cam bată vântul, dar, na, arta cere sacrificii! Noroc că-i soare! Și că, nici nu clipești bine, și ai ajuns. Da, încă din port căsuțele cochete te privesc suspendate pe stânci, deasupra mării. Ce înseamnă, vere, extrasezon! Nu tu coadă la coborât de pe barcă, nu tu coadă la Info Tourist, nu tu coadă la funicular! Îmda, la primele două, da, la aia cu funicularul… În extrasezon nu funcționează. Așa că, la autobuz cu voi! Să purcedem, oștenii mei! Să purcedem, să purcedem, da’… către unde? Hai să urcăm și vedem noi! Așa am zis inițial. Pe urmă ne-am ciondănit că nu știa nimeni ce vrea de la insula asta. Am mers până la urmă în Anacapri. Și am decis să o luăm de acolo înapoi cu vizitatul.
În Anacapri am rămas două din trei. A treia a decis să o ia cu pejosul până la Grota Albastră. Că cică dacă n-ai văzut grota asta, degeaba ai venit până aci. Mie mi se cam luase de atâtea grote, așa că am zis să mă plimb pe străduţe minuscule și să mă rătăcesc prin labirintul de alei. Mi-a ieșit mai mult decât bine și mai bine decât aș fi vrut. La un moment dat, habar n-aveam pe unde sunt, însă mă tot întrebau oamenii locului dacă am nevoie de ajutor. Păi de ce aș avea? Că nu mă grăbesc nicăieri. Ia să mai bănănăi eu printre case albe și localnici ieșiți la soare! Aveam să aflu mai târziu că mă plimbasem prin cartierul Le Boffe. În fine! Mi-au plăcut străzile alea pe care nu încăpeam și eu și o mașină, așa că, de fiecare dată când trecea câte o caşcarabetă care ducea fie gunoi, fie aproviziona pe cineva, trebuia să mă lipesc de zidurile caselor. Super tare! Și mi-a plăcut și biserica San Michele. Pe afară că înăuntru nu am putut intra. Cred că tot din cauză de extrasezon.
Am traversat șoseaua principală. Și ne-am trezit mergând spre Villa San Michele. O superbitate ridicată de un medic suedez cu studii făcute la Paris. Așa am auzit, că e o superbitate. Nu am intrat. Nu, nu pentru că extrasezon. Pentru că lipsă de timp. Ce mi-ar fi plăcut să fac și nu s-a putut ar fi fost să mă cocoţ pe muntele Solaro cu telescaunul. Numa’ că telescaunul nu a mers. Buun, rezolvat și cu asta. Nu mi-a ieșit nici aia cu sandalele făcute pe loc de meșteșugarii insulei în schimbul unei sute de euro. Lasă, mai păstrăm banii că mai avem planuri anul ăsta! Știam sigur că din Anacapri se poate ajunge pe scări până în Capri. Însă, oricât m-aș fi uitat eu, oricât aș fi întrebat, nimeni nu a putut să mă ghideze spre Scala Fenicia. Așa că ne-am întors în Capri cu autobuzul. Numa’ bine cât să vedem Piazetta, cică locul unde se înghesuie mai toți bogații lumii să își bea capucino, plină ochi de tineri aflați în vreo tabără ceva. Nu, nu vrem înghesuială că doar de-aia am și venit aci când lumea normală la cap este prin Zanzibar…
Plecăm ușor, îndrumate prin indicatoare, spre Arco Naturale. Știam ce urmează să vedem acolo. Nu știam însă drumul cum va fi. Am urcat. Și iar am urcat. Trepte. Alte trepte. De crezi că o să crape sufletu’ în tine. Nu crapă. Că te mai oprești ici colo să îi mai dai lui Sonică de treabă. Mai o grădină de cactuși imenși, mai imaginea lu’ Anacapri printre copaci, mai o curte îngrijită a cine știe cărui baștan care și-a permis să își facă locuința de vară aci. Din când în când, drumul coboară. Suficient cât să ne dea răgazul să ne recăpătăm suflul și să ne gândim că vai de capu’ nostru la întoarcere. Peste tot, imagini pentru care Sonică ar fi gata să facă moarte de om. Chiar dacă omul ăla sunt eu. Mă pune să mă cocoţ pe garduri, să îl ridic deasupra capului mai ceva decât o ridica Bogdan Boantă pe Laura Cosoi la Dansez pentru tine, să gonesc turiștii care își odihneau picioarele care îi intrau lui în nu știu ce compoziție. Degeaba încercam eu să îl temperez. Era în sevraj.
Fix după ce trecem de o căsuță nici prea mare, nici prea mică, nici prea de bogătani, nici de sărăcuți, nici suspendată în vârful muntelui, nici așezată pe plajă, vedem și Arcul. Buun. Nu mai avem mult. Vreo 10 minute, calculez eu cu mintea omului care vrea să ajungă odată la destinație și să se pună pe stat. În realitate, a fost o abatere de vreo 5 minuțele. În plus față de estimat. E bine, mă încurajez eu! Suntem în grafic. La fața locului, ce să vedeți. Un arc. O stâncă prin care se vede marea. Adică o fereastră într-o arcadă. Sonică e fericit. Înghite imagini pe nemestecatelea. Mă pune să mă mișc și să mă așez în ungiuri care mai de care mai ciudate. Colega de traseu mă întreabă ușor sec și greu gâfâind: “şi obiectivul turistic unde e?” Îi arăt minunea și îi amintesc că “frumuseţea e în ochii privitorului”, “nu contează finalul, drumul este cel important”, “lucrurile câștigate fără efort nu aduc satisfacţie” și alte cohelisme din astea motivaționale. Primesc în schimb o uitătură chiorâș și o amenințare că s-ar putea să o duc în cârcă la întoarcere dacă nu mă grăbesc.
Îl arunc pe Sonică în geanta lui, astupându-i zbaterile cu fermoarul și o luăm din loc. Acuși vom merge spre Grădinile Augustus. O păcălesc pe însoțitoare că sunt fix în drumul nostru de întoarcere. Și că sigur nu vom depune nici pic de efort până la ele. Merge păcăleala până când începem să ne apropiem de Piazzetta. Își dă seama că ne-am întors de unde am plecat pentru că grădinile sunt în partea cealaltă. Noroc că nu e mult de mers până la ele. În drum, ne oprim și la magazinul cu parfumuri specifice insulei, ceva Parfumi di Capri. Opulența nu e opulență dacă nu are și o parfumerie proprie. Aștept afară. Am o problemă cu mirosurile. Dacă mă doare capul de la amărâtul ăla de Pronto, cum ar fi să intru într-un magazin cu zeci de miresme? Lasă, stau cumințică și privesc florile care vor răsări peste vreo lună două. Până să răsară florile, tot magazinul e împrejmuit de recipiente cu parfum. Un fel de testere, trag eu concluzia. În niște borcane de un litru, cred. Hai, nu fi cârcotașă, că uite ce bine dau în fotografii!
Hai că iese și a noastră ca bradul! Nu mai mergem 100 de pași că am și ajuns la grădini. Dăm 2 Euro și intrăm. Ce să zic? Frumos, curat, plin de turiști. Bănuiesc că vara e plin și de flori. O luăm sistematic ca să fim sigure că nu ne scapă vreun colțisor. Așteptăm cuminți să se tragă toți asiaticii în poză. Și pe vine, și în picioare, și cățărați pe bara pe protecție. Nu le e frică, vere, de moarte? Nu le e, că sunt mulți și nu se simte dispariția unuia. Toată blogorimea zicea că dacă ai ajuns în grădinile astea, ești cu mâna încleștată de piciorul Cristoşelului. Ghiciți ce: nu mi s-a părut. Adică, na, e frumos, e cu priveliște, e cu mare albastră. Dar e și cu jde mii de turiști (da, da, suntem tot în afara sezonului) care se calcă în picioare pentru selfi-ul perfect. Pupăză sub colac, ghidul micuțului grup de asiatici ce numără cu aproximație vreo 5376 de suflete se gândește să le facă o surpriză. Și se pune pe cântat. Domne, cântă ăsta O sole mio cum intru eu în rochiile alea făcute pentru Claudia Schiffer (iertați-mă, însă o fotomodea mai de actualitate nu știu). Nici nu termină bine mugetele, că asiaticii se pun pe apaludat și pe bisuit. Nu am mai putut. Am făcut o fotografie rapidă lui Via Krupp și am ieșit mâncând pământul și astupându-mi urechile. Pfiu, scăpai oarecum cu bine!
Inițial, planul meu era să o luăm la vale pe drumul făcut de neamțul Krupp ca să coboare agale de la hotel la iahtul lui pe care îl parca în portul Marina Piccola. Nu mi-a ieșit. Că drumul era închis. Din ceva motive de siguranță. Bine, lasă, vom reîntregi grupul în Piazzetta, la o înghețată. Asta ne-a ieșit. Biiine, nu am găsit masă, deci ne-am așezat ca aurolacii pe jos. Da, mă, dar aurolaci bogătani! Sau printre bogătani, mai bine zis! Bună înghețata, dătătoare de energie necesară următoarei părți din programul nostru mişcătoro-artistic. Că aveam de gând să coborâm cu pejosul până în port. Și ne-am ținut de gând ca păduchele de firul de păr. Am găsit scările (în dreapta lui Piazzetta) care duceau printre casele oamenilor, spre Marina Grande. Și am coborât așa, preț de vreo 20 de minuțele. Interesantă coborârea. Bine că am urcat cu autobuzul…
Înainte să ne aruncăm în ferry și să ne întoarcem la închiriată, am decis să facem o aroganță. Și să mâncăm aci, în port. Surprinzător, însă prețurile au fost decente. Și mâncarea bunicică. Și restaurantul plin de români, extrasezonieri ca noi. Și de asiatici care au împărțit o porție de hamsii la 10 persoane. Așa se menține lumea în formă, nu cu o porție de hamsii și una de calamari pe cap de vită furajată. Lasă, mă, ca noi nu mâncăm orez! Cu gândurile astea se încheie ziua cu cei mai mulți Euroi cheltuiți pe practic nimic. Hai să nu fiu totuși atât de cârcotașă! Merită să vă opriți o zi și în Capri. Bă’, da’ sincer vă zic: eu nu știu unde încape lumea vara în insulița asta. Iar, dacă ajungeţi p-aci atunci când localnicii sunt în vacanţă, să veniți cu sandvișuri la voi!
PS: nu, fosta colegă de blog nu a intrat în Grota Albastră, deşi a ajuns până la ea pentru că s-a enervat că nu au vrut ăia să o bage în prima barcă. Îmda, mai avem de lucrat la unele aspecte 🙂