După aventura cu Drumul Zeilor, încheiată cu aproape artificii, era cumva de așteptat să nu ne mai întoarcem la frecat duda prin minunatele și părăsitele stațiuni ale Coastei Amalfi. Și îmi era clar că vom reconfigura traseul astfel încât să ne mișcăm mai mult cu picioarele noastre și să avem parte de ceva experiențe mai… vii. Pe listele noastre se aflau vreo două trei chestii comune. Printre ele Măria Sa, vulcanul cu personalitate. Vezuviul, de! Teoretic, relativ aproape de locul unde ne asezașem noi tabăra. Că doar îl vedeam de peste tot din Sorrento. Așa că, m-am gândit cu mintea mea cea creață, mai mult de juma’ de ceas nu avem cum să facem până la poalele lui. Îmda. Socoteala de acasă și cu aia din târg, într-o zi când planetele vor să o ia pe drumuri diferite, nicidecum aliniate. Pornirea a fost bună. Dis de cu noaptea-n cap, așa cum îi șade bine oricărui turist aflat în vacanță. Închiriata a pornit fără să comenteze. Gabriela s-a trezit și ea, deși ușor morocănoasă. Șoferița bombănea ceva în barbă, să se audă numai ea. Pe bancheta din spate se auzeau sforăituri fine, șuierate printre buzele rujate că doar nu era să ne prezentăm fiştecum la întâlnirea cu fumegândul.
Domne, și ne pornim. E adevărat că parcă să zic că am ratat o “în 200 de metri, virați la stânga”. Și, după treaba asta, începe un mic duș cu apă rece, din ăla pe care îl faci iarna pentru că țevile de la Radet sunt vechi și au fost luate prin surprindere de zăpadă. Gabriela nu vrea să gândească prea mult în dimineața asta, deci o ține una și bună să virăm stânga ca să ajungem pe drumul pe care îl ratarăm. Acu’, că ea zicea întruna e una, dar că noi am și ascultat-o la un moment dat, sătule de atâta “viraţi la stânga”, asta de fapt a fost partea interesantă. Am intrat pe o cărare. La început, destul de lărguță cât să intrăm noi cu aripile deschise. Pe măsură ce înaintăm, cărarea ne obligă să ne închidem aripile, exact ca un adult care nu lasă copilul să zboare. Ok, închidem oglinzile. Peste vreo 10 metri, scoatem capul pe geam ca să putem ghida șoferița să se strecoare prin drumul făcut strict pentru caşcarabete din alea de ale lor, în niciun caz pentru autoturisme. Gabrielei a început să îi fie umplut frigiderul. Eu mă străduiam să uit de claustrofobie și mă rugam la Cristoşelul să nu vină nimic de pe contrasens. Cristoşelul, ocupat cu chestii importante. Așa că aud claxoane din sens opus.
Măiculiță Precistă! Cam ce ai vrea, tu, măi localnicule, să facem noi acuși? Că nici să coborâm din mașină și să ne luăm la ceartă nu putem. Înaintăm. Cu un metru pe oră. Omu’ își dă seama că suntem vizitatori și se bagă în curtea unui vecin ca să ne lase să trecem. Se uită la noi întrebător. E clar, așa e tot drumul înainte. Și nici nu e lung. Avem de mers așa vreo 30 de kilometri. Numa’ bine să se ducă și ziua asta de vacanță! “Bă’, eu zic să întoarcem!” zice şoferiţa, ștergându-și apele Dunării care erau toate pe trupşoru-i de-acuma zvelt. “Să ceeee?” îi zic cu viața scursă-mi pe jumătate din corp. “Unde?” o întreb aproape desfigurată, uitându-mă că deja între mașină și zidurile curților nu erau mai mult de 10 cm. “Mai în față, o bag cu botul în curtea unui localnic și o întorc! Că eu așa 30 de kilometri nu pot să o duc…” Mă lupt între a o înțelege perfect și a-i da dreptate și a continua aventura asta care, deși îmi lua aerul, mă încărca oarecum cu adrenalină. Câștigă rațiunea. Întoarcem. Nu pot să povestesc cum pentru că eu am stat cu ochii strââââns închiși, concentrându-mă pe exercițiile pentru fesieri. Am luat drumul înapoi. Mi s-a părut o eternitate. De fapt, toată distracția a durat cam 20 de minuțele. În care am îmbătrânit 5 ani.
Când ne-am văzut din nou pe șosea, am explodat în înjurături, demonstrând că și corporatriştii au ceva cu mama, morții, gura, diverse organe, toate ale Gabrielei de la Waze. Tot restul drumului, se pare că mai ocolit de data asta, am stat cu inima cât un purice să nu ne mai încerce nebuna aptitudinile și răbdarea. Și, nu o dată, am luat-o pe altă parte decât ne trimitea ea, forțând-o destul de des la reconfigurarea traseului. De fiecare dată când drumul nu era suficient de larg pentru gusturile noastre. Am ajuns cu chiu cu vai în parcarea de la vulcan. Aia de jos, unde au voie să oprească automobilele turiștilor. Eram noi cu noi. Ba nu, mai era un ceva domn, echipat de munte. Măăă’ să fie! Să vezi tu că venirăm ca pițipoancele și o trebui să ne cățărăm pe ceva stânci. Decidem ca, de aici până la vulcan, să mergem cu un ceva microbuz. Chiar dacă nu sunt mai mult de 2 kilometri. Nu avem timp de pierdut că mai avem un loc în care vrem să ajungem tot astăzi. Și totuși… de ce ‘om fi așa… singurele? Nu s-o putea urca pe dumnealui, o fi început să fumege mai cu abitir decât o face zi de zi? Ne-o face și el vreo nefăcută cum ne-a făcut Etna acum doi ani?
Aveam să vedem cât ai clipi. Nu chiar cât ai clipi. Că microbuzul ne lasă la casa de bilete. Cu hârtiile în buzunar, o luăm la pas spre intrare. Mai avem nițel de mers. Măcar începem să dăm și de oameni. Și ne dispare din cap teama că suntem doar noi cu el. Că, na, la orice primă întâlnire cu un necunoscut, te duci între mai mulți oameni. De cum intrăm pe poartă, avem parte de o primire rece. La propriu. În ciuda soarelui care rânjește vesel la noi, ne îngheață mai tot ce poate îngheța. Lasă, uite, o să urcăm și ne încălzim. Începem să ne întâlnim cu primii oameni care coboară deja. Par așa… răvășiți. Na, păi cum ai vrea să fie după o asemenea întâlnire? Bine. “Staţi să facem o fotografie aici că uite ce frumos se vede orașul la poalele Măriei Sale!” le zic fetelor care urcau suspect de repede. Abia când ne-am oprit și am încercat să zâmbim frumos la poză, am realizat cât de tare bate vântul. Dar ce zic eu vânt? Era un crivăţo-tornado-uragan. Părul flutura în toate părțile, obrajii aveau parte de un lifting gratuit, lacrimile refuzau să mai rămână în ochi. Trăiam un vis. Urât, dar vis!
Am băgat a cincea. Nici nu era foarte greu. Că ne împingea la propriu uraganul de la spate. Buuun așa! Să tot urci munți împins de la spate. Încet încet, am început să închidem: prima dată polarul; peste alți 15 metri, geaca; peste încă vreo 10 pași făcuți în 15 minute, am tras gluga pe cap; după alte vreo câteva minute de luptat la propriu cu tornada, am închis gluga și am renunțat să mai fotografiez că nu mai reușeam să îl țin pe Sonică nemișcat. Domne, cum să vă descriu eu ca să înțelegeți cât mai bine: cum reușeam să ridic privirea din pământ, vedeam în fața mea alți nebuni dornici de aventură care încercau să se prindă de gardul de protecție care înconjura craterul. Vântul juca parcă ping pong cu noi. Iar noi nu eram celălalt jucător. Noi eram mingile. Slavă Domnului că îmi place şaorma! Dacă ar fi fost soră-mea în locul meu, ajungea în România fără să se mai folosească de avion. Ochii nu mai voiau jobul lor. Sau îl voiau, însă lacrimile îi împiedicau să ne mai ghideze. Peste tot erau pancarte prin care eram avertizați să avem grijă la vânt. Biiine, mă, de parcă puteam face altceva decât să dansăm după cum ne cântă el.
Ajungem cu chiu cu vai la capătul traseului. Ne oprim să îl vedem pe stăpânul casei cum fumegă ușor. Din loc în loc sunt dâre albe care pleacă din găurica asta mare cam cât IOR-ul nostru, cu tot cu partea aia unde vrea nenea Negoiță să facă un rezidențial, și se înalță către cer. Parcă îl și aud: “Îmda, bine, ați venit să mă vedeți! Ați adus și voi ceva sau ați venit cu mâna-n …buzunar? Vă șterserăți pe picioare la intrare dacă tot nu vă sinchisirăți să vă descălțați?” Dacă acuși, când e calm scoate atâta fum pe nări, d-apăi când s-o enerva nici nu vreau să îmi imaginez! Aveam să văd nițel mai târziu urmele furiei lui… să mai aud eu vreodată că zice careva că eu fac urât la nervi… plec de lângă crater și mă uit în partea cealaltă. Văd niște orășele. Habar n-am care cum sunt. Mă duc și întreb cu un zâmbeet cât mai larg pe unul din băieții de la cafenea (da, pentru cine vrea să aibă și cafeaua întinsă pe față, alături de ruj și de rimel, aci există și o terasă) unde e Pompei-ul. Omu’ de treabă, vine și îmi arată: “uite, acolo, după ce îți treci privirea de casa aia cărămizie, 10 grade la stânga, aproape de ora 11”. WTF? Dau din cap că am înțeles și îmi iau aerul de uimită. Nu, nu am înțeles unde este, m-am mulțumit cu “pe acolo, pe undeva”.
Oricât de faină ar fi fost priveliștea și oricât mi-ar fi plăcut mie să stau la taclale cu Domnia Sa (mereu îmi place să vorbesc cu din ăștia puternici și îmbufnați), vântul este un paznic sever și are grijă să ne ia la goană cam cum te ia la treișpe paișpe nenea preotul paznic de la Mormântul Sfânt după ce apuci să spui juma’ de Tatăl Nostru acolo, la picioarele Mântuitorului. Hoooo, frate, că plecăm. Și duse am fost. Vorba Deliei: “pe aripi de vânt mă arunc”. Dacă la urcare a fost cum a fost, coborârea se dovedește a fi muuult mai interesantă, cu crivăţul care ne biciuieşte fețele și ne împinge înapoi, vrând parcă să ne ia prizonieri. “Staaai, mă nebunule, lasă-ne să ne vedem de drum și de vacanță!” Reușim cu greu să ajungem la primul adăpost. Aici este un mini bar. Nimeni nu bea. Toată lumea îl folosește doar ca să își tragă sufletul și să își șteargă obrajii plini de lacrimi. Cu rimelul pus la loc pe gene, suntem gata să mai parcurgem 100 de metri. Curenții de aer ne împing de lângă crater. Ne prindem de sforile de pe margine. Și înaintăm așa cu ochii închiși, bazându-ne pe Cristoşel și pe picioare care cunosc deja drumul.
Ca să ne echilibrăm mai bine, luăm și ceva sticle de vin numa’ bune de dus acasă drept suveniruri că de magneți e sătul până peste cap frigiderul meu! Pe bune, Andreea? După ce că abia te ții pe picioare, acu’ trebuie să mai ai grijă și să nu spargi sticlele! În vâjul ăla care ne înconjoară, reușim să ne rătăcim una de alta. Nu rămâne decât să sperăm că ne vom reuni grupul jos, la intrarea pe traseu. Cu cât coborâm, cu atât se domolește uraganul. De parcă ne îndepărtăm de o comoară păzită cu unghii și dinți de un vânt muuult prea proactiv dacă e să mă întrebați pe mine. Își mai face lumea job-ul, dar nici chiar așa… Soarele capătă putere și ne mângâie pletele răvășite cu atâta răutate. Nu ne mai oprim să așteptăm microbuzul. Coborâm pe picioare cei 2 kilometri până la închiriată, oprindu-ne din loc în loc să adunăm conuri și să ne minunăm de locurile pârjolite. Vezuviul rămâne din ce în ce mai în spate și își înalță nasul din ce în ce mai sus, în vântul care îi este un paznic atât de fidel.
Doarme și pufăie. Liniștit. Așa cum a dormit 1800 de ani înainte de erupția din 79. De nici nu i se spunea vulcan. Că oamenii nu știau că poate să scuipe foc. I-au spus vulcan după ce l-au văzut în plină acțiune, numindu-l după zeul focului, Vulcan. Ce poate să facă bătrâiorul ăsta care se pare că ar avea cam 17000 de ani? Păi poate să scuipe 1,5 tone de lavă pe secundă, pe care să o trimită cu o viteză de 110 kilometri pe oră către toate orașele pe care le are la poale și în care își au domiciliul vreo 3 milioane de suflete; în 1944, în timpul Războiului, a erupt ultima dată distrugând avioanele americanilor, aflate la kilometri buni distanță. E monitorizat în permanență. Autoritățile spun mereu că îl veghează mai ceva ca pe un bebeluș aflat în preajma prizelor. Rămâne de văzut cum, când și unde va lovi data viitoare. Pentru că va mai lovi. Să nu subapreciem un bătrâior pufăitor, păzit cu strășnicie de vânt!