Încercarea numărul doi de a ne mișca oasele bătrâne pe Drumul Zeilor. De data asta, făcută mai cu cap: lăsat venita în concediu să se bucure de stat degeaba, pus corect pe GPS punctul de start al traseului, înhămat cu răbdare și unii tutun și plecat cu noaptea-n cap să vedem și noi pe unde se duceau Zeii să se întâlnească cu sirenele. Nu, nu pentru sex, ci pentru o dragoste curată, platonică, romantică. Ca în telenovele! Așa, să lăsăm dulcegăriile și să revenim cu picioarele pe pământ! Sau, mai bine zis, pe stâncă! Ne-am documentat, am citit, ne-am ciondănit. Am ajuns la concluzia că vom porni din Bomerano. Că, dacă tot o comitem, să o comitem cap coadă și ca la carte. Deși mai făcusem drumul cu o zi înainte, suntem la fel de căscate și ratăm ieșirea de pe pod. Ajungem iar în Napoli și facem cale întoarsă. Numa’ bine ca să vedem iar școlăreii cum se urcă în autobuze ce îi duc și aduc zilnic de la serviciul lor. În Bomerano, liniște și pace. Zici că au dat cu tunul și nu mai e nimeni p-aci…
Aveam, așa cum îi șade bine oricărui berbec cu ascendent în berbec, planul A și planul B. Planul A era să pornim din Bomerano, să trecem prin Nocelle, să coborâm în Positano și de acolo să luăm un autobuz înapoi spre Bomerano ca să ne recuperăm închiriata. Că ne era mai mult decât clar că nu vom avea timp să ne și întoarcem din Positano în Bomerano pe același drum, întrucât partea de început înseamnă scări. Muuulte scări. Iar noi suntem totuși niște veritabile mâncătoare de şaorma. Nici asta cu autobuzul nu era chiar roz roz. Că nu este autobuz direct și ar fi trebuit să trecem prin Amalfi ca să facem schimb de linie. Și orarul era aşa strâns de stăteam cu sufletul la gură dacă prindem sau nu legătura. Planul B era mai pentru leneși. Bomerano – Nocelle și invers, totul cu pejosul, astfel încât să ne încadrăm în vreo 6 ore, fără coborât treptele până în Positano, însă cu multe pauze pentru fotografii ca să fie și Sonică fericit cu excursia asta. Măcar el!
Zis și făcut! Lăsăm închiriata pe terenul unui nene extrem de binevoitor care ține să ne sublinieze că ăla este terenul lui, însă putem parca liniștite. Asta doar pentru că șoferița este ușor crizată și nu vrea să urce până în buza traseului că “dacă nu mai pot să întorc?” Buun, nu mă bag că nu conduc eu. Bombăn totuși ceva în barbă că altfel nu aș fi Andreea. Pornim cu cântec înainte. Eee, nu chiar cu cântec! Mai degrabă cu ceva nervişori și cu întrebarea veșnică dacă ‘om fi unde trebuie. Nervişorii dispar când în față ni se deschide priveliștea. Iar întrebarea își găsește răspuns după vreo 200 de metri merși de la mașină. Gata, am ajuns unde trebuie. Panouri și indicatoare ne învață, ne îndrumă și ne urează să enjoy! O parcare organizată își aștepta liniștită clienții. No comment! Doi turiști se echipează de drum. Măi să fie! Par a urca cel puțin pe Himalaya. Așa sunt oamenii de munte: organizați și prevăzători. Noi nu prea. Să lăsăm bârfele și haideți să haidem!
Se merge ușor. Traseul este mai mult decât prietenos. Trecem pe lângă grajduri săpate în stâncă. Suntem suspendate undeva între cer și mare. Urmează o porțiune prin pădure. Ce credeți? Azi e soare. Dar soare, nu glumă! Pe alocuri e chiar fierbinţel. Ce biiine, o să mă prăjesc pe nas și o să mă întorc acasă neagră tăciune întru stârnirea de invidii! Pe lângă noi trec căței care își plimbă stăpânii prin locuri mai originale, nu prin parc ca orice patruped plictisitor. Da’ ce zic eu căței? Câini serioși, rupți din stână parcă. Aaaa, că tot adusei vorba, trecem și pe lângă stână. Unde caprele se întorc seara că acuși sunt ocupate să umble cocoțate ușor sinucigaș pe te miri ce bucățică de stâncă. Inițial, am vrut să vi le prezint ca fiind capre din alea negre de nu vezi neam pe la noi pe la munte. Dar m-am gândit că mai sunt și cunoscători printre voi și mă fac naiba de băcănie cu a capră domestică, însă iubitoare de adrenalină, care scoate capul de după o stâncă suspendată deasupra mării.
Ne oprim să ne tragem sufletul de la atâta liniște și frumusețe. Îl pozăm pe ăl Praiano din toate unghiurile. Și șarpele ăla pe care se dau două trei mașini și care seamănă prea puțin cu Transfăgărăşanul nostru. Avem cu noi un însoțitor brav, care ne-a urmat încă de la intrarea pe traseu, poate poate o primi și el un biscuite, ceva. A primit un biscuite, ne-a râs în nas, și-a luat coada pe spinare, ne-a aruncat o privire de parcă zicea “ok, în ritmul ăsta nu mai ajung eu acasă la cățelușa mea nici poimarţi” și dus a fost. Ne-a lăsat cu ochii în soare să ne continuăm drumul în pas de babotenie durdulică. Hai să ne ridicăm și să mai vedem ce ne mai așteaptă! Nu facem doi pași că dăm peste o măsuță și două băncuțe din lemn, lăsate se pare acolo întru odihnirea de picioare de turiști. Acuși spuneți, după ce ne-am tăvălit ițarii prin praf? Iar râde Murphy cu lacrimi… Și șopârlele alea care păreau a sta la soare și a râde la Sonică pentru poză. Se pare că râdeau de altceva…
Ne mai împinge puțin vântul de la spate. Suntem ba pe o cărăruţă fix pe marginea hăului, ba ne cățărăm pe pietre căci așa ne duce drumul. Nu e nimic dificil sau de pe altă lume. De efort, zic. Că peisajul pare din altă lume. Mai un cântec vesel, mai un “a cui a fost ideea să ne rupem noi picioarele p-aci?” Câinele şi stăpânul care ne depășiră acu’ ceva vreme se întorc deja. Se vede că știu drumul, domne! Că nu cred eu să aibă legătură cu condiția fizică! Nici nu avem curiozitatea să întrebăm dacă mai avem mult. Nu ne grăbim. Ne e din ce în ce mai clar că planul B va fi cel pe care îl vom pune în aplicare. Deci avem timp suficient să ne întoarcem. Oare?! Că, dacă ne tot oprim așa din cinci în cinci metri să ne uau-ălim ba de peisaj, ba de o floare, ba de un drum luminat nu știu cum de soare, ba de șopârlele ieșite la plajă, nu cred că ajungem nici măcar până la jumătate înainte să ne prindă bezna. Ia să întindem noi pasul!