Alunecăm la vale, curbă strânsă, trecem pe lângă ceva ruine romane, ajungem în parcare, luăm fața unui autocar de frică să nu ne ocupe asiaticii toate locurile la restaurantul ochit, plătim parcarea, ne facem ciuciulete, abandonăm închiriata. E clar, am ajuns în Minori. Trecem ca Schumaher pe lângă locul unde am mâncat zilele trecute că nu mai vrem burgeri. Noi vrem fructe de mare la restaurantul ăla pus în șosea și ferit de razele soarelui de lămâii din dotare. Mă rog, nu ne-am gândit nici o secundă la ploaia udă, noi o țineam langa cu soarele și lămâii. Ajungem gâfâind de la atâta alergătură, ude leoarcă și cu stomacul ghiorţăind. Domne, un vis, nu altceva: lămâii la locul lor pe terasa aflată în șosea gemeau sub greutatea apei care se așezase pe frunze și poame, vreo doi rătăciți ședeau la mese înăuntru normal și se încălzeau cu ceva limoncello, restaurantul este de fapt o cofetărie cu prăjituri de toate felurile, dar zero fructe de mare. Nu vreau să îmi imaginez dezamăgirea de pe feţele noastre. Una din fete încearcă să își păstreze optimismul: “hai să căutăm restaurantul x că uite, are review-uri minunate!” Ne așteaptă o mega surpriză: e închis pentru perioada de extrasezon. Biiine, mă!
Ia hai să ne întoarcem noi în Sorrento, la noi în orășel! Sigur găsim acolo un restaurant unde să mâncăm ceva! Zis și făcut. Drumul a durat o oră. Oră în care unii au dormit, alții au condus și i-au bălăcărit pe ăia de ITM și ANAF, alții au tăcut și au ascultat bălăcăreala șoferiței, provocând-o mereu la taină doar doar să nu o ia somnu’ pe așa vreme numa’ bună de stat în casă și numărat banii. Biiine, ca să o ia somnu’, ar fi trebuit să o lase stomacul care plângea întruna parcă mai tare și mai tare pe măsură ce scădea numărul de kilometri pe care îi mai aveam de parcurs. Ajungem într-un final apoteotic. Nuuu, nu la restaurant. În Sorrento. De aici începe o nouă aventură. Ne-am ales noi un restaurant în port. Că zicea pe net că opened now. Gabriela de la Waze, înfometată și ea și grăbită foc, nu ne-a dus direct în port. Ne-a dus… undeva. Într-o parcare. Care, de fapt, nu era parcare. Era așa, un rond. Am lăsat închiriata, ne-am înfofolit bine, ca pentru o zi de primăvară deghizată în iarnă și am luat-o la pas.
Să mai zic iarăși că nu era nici naiba pe străzi? Sau că mă întrebam dacă mergem bine că părea totul cam părăsit și uitat de lume? Nu, mai bine vă spun că am văzut în transmisiune directă, exact la locul faptei, cum un nene șofer a luat o curbă din prima, în ciuda strâmbăturilor la propriu ale mașinii bănuiesc proprietate a companiei la care lucra (că nu cred că dacă era a lui, o bușea cu atâta nonșalanță). Omul și-a văzut de drum în ciuda mașinii ușor strâmbe și a ochilor mari făcuți de noi. Buun, așa se explică mai multe lucruri acum. Ne vedem și noi de căutări. Ajungem în port. Bate vântul. Pe bune bate vântul. Bărcile pescarilor stau parcă părăsite și dorm. De peste mare, Vezuviul veghează liniștit. Parcă prea liniștit. Un Fiat din ăsta mititel de-al lor s-a rătăcit pe malul apei. Restaurantele au toate obloanele trase. Deși toate aveau pe site-urile lor opened now. Mamă, ce mâncare bună trebuie să se mănânce pe aici vara… Cu peștele luat direct din plasele pescarilor! Tot gândindu-mă și tot mergând, parcă mi se pare că miroase a grătare încinse. Să fie oare posibil? Să se fi îndurat oare Divinitatea de noi?
Nope, nu avem noi norocul ăsta. După ce străbatem tot portul la pas, găsim ceva mișcare într-un local. Intrăm și întrebăm fără pic de speranță dacă sunt șanse să mâncăm ceva la ei. “Da, dar peste jumătate de oră deschidem!” Ok, mă gândesc, numa’ bine ne încălzim nițel ca să putem ține furculița în mână. Ei, aș, planul de acasă și cu ăla din târg nu au nici măcar o relație platonică, deci nu se pupă. Nu ne lasă să intrăm în restaurant. Masa poate fi savurată la terasa de pe malul mării. Închisă, e adevărat, însă înghețată totuși. Nu se pot aprinde nici încălzitoarele până nu vin ospătarii. Eee, aici intervine treaba aia pe care nu o înțeleg eu la mine. Adică rezistența la a renunța, încăpățânarea de a fi optimist deși nu mai e cazul. Rămânem aici. Fetele se încălzesc cu câte un ceai. Eu mă încălzesc umblând pe-afară cu Sonică ca să înghită măcar el ceva. Mai vin doi turiști rătăciți. Par a fi britanici. Sau scoțieni. Oricum, oameni obișnuiți cu ploaia. Nici ei nu înțeleg de ce nu putem sta în restaurant și trebuie să dârdâim p-aci. Se hotărăsc să se încălzească cu câte o bere rece, de la frigider. Oooo, Cristoşelule!
Ca să nu mai îngheț numai uitându-mă la vecinii noștri care savurează berea congelată și ca să nu mă mai umplu de spumele mării pe cei ce nu ne lasă să intrăm la căldurică, pornesc cu șoferița să aducem închiriata mai aproape. Să o avem aci, sub strictă supraveghere, mai ales că nu o lăsarăm tocmai într-o parcare. Ne-a prins bine mișcarea. Ne-am încălzit. Și timpul a trecut parcă mai repede. Vorba vine, că am fost prinse într-un mic ambuteiaj vreo 10 minute. Numa’ bine că a ajuns și ospătarul nostru și a făcut focul în terasă. Alooo, adică a dat drumul la încălzitoarele alea pe care le vezi și pe la noi prin Centrul Vechi. Că doar nu vă imaginarăți că era vreun șemineu p-acolo! Sau că am pus-o de-un foc de tabără! Ospătarul încearcă să fie glumeț și ne tot întreabă de vorbă. Poate după masă vom fi și noi mai receptive. În sfârşiiit, mâncăm! Aș vrea să vă pot spune că a meritat așteptarea. Nu, vere, că dacă nu e să se întâmple, nu se întâmplă, poți să stai tu și-n fund și-n cap. Hai să ne limităm doar la am mâncat ș-atât. Ne-am stăpânit foamea. Contra unei sume destul de… băbănoasă. Că doar suntem în port! Bine că s-a terminat ziua asta plină de așteptări neîmplinte!