Ca niște câini plouați, la propriu, mai mâncăm ce mai aveam prin traistă și o luăm spre cealaltă vilă super cunoscută de p-aci: Villa Cimbrone. Locul unde Greta Garbo și Leopold Stokowski se ascundeau de paparazzi pe vremea lor. Domne, și ne punem pe mers. Printre pereți încărcați cu flori multicolore, pe sub raze de soare mângâietor, făcându-ne cu greu loc prin mulțimea înghesuindă de pe străduțele înguste, oprindu-ne ici colo pentru o înghețată de lămâie care să ne răcorească și să ne dea prilejul să ne așezăm mai bine pălăriile de paie și ochelarii de soare. Ok, ok, nimic din toate astea. Mai degrabă, mai mult sprinten decât agale, pășim pe lângă zidurile gri, încercând să ne ascundem de ploaie și vânt, mereu întrebându-ne dacă ‘om merge bine că nu e nici picior de om prin împrejurimi, aruncându-ne privirile spre vitrinele magazinelor închise cu lacăte, trăgând mereu de gluga de la geacă poate poate s-o face mai călduroasă și mai umbrelă, imaginându-ne cum vom ajunge la un moment dat undeva unde vom putea bea un ceai fierbinte sau o ciocolată mai mult decât caldă. Exact ca un călător în deșert care tot vede oaze și apă. Din grup se aude din ce în ce mai des: “am ajuns? Mai avem mult?” Mă simțeam exact ca în Shrek: “are we there yet, are we?”
Gata, ajungem. La hotelul “Villa Cimbrone”. “Hai să nu îmi spui că, după atâta aproape alergătură, nu putem intra”, îmi zic descurajată de faptul că nu e nimeni. Dar nimeni nimeniuţ. Nici măcar un asiatic care să se cocoațe prin te miri ce copac ca să scoată un selfie bun. Ba putem. Pfiu, slavă Cerului! Scăpai de linșajul colegelor de călătorie. Stați, stați, că nu putem vizita chiar tot. Doar grădinile sunt deschise pentru vizitatorimea curioasă. E bine și așa. Hai să le vizităm, zic! Trecem pe lângă personalul extrem de concentrat pe toaletarea copacilor. Și pe, cum altfel, plantarea de flori. În afară de glasurile lor, spunându-și probabil cum și în ce fel să taie uscăturile sau, poate, râzând copios de trei rătăcite în miez de iarnă prin grădini golașe, nu se aude nimic. Nici măcar vântul. Sau ploaia. Îmi place mai mult aici decât la vecina Rufolo. Poate pentru că grădinile sunt mai întinse. Sau poate pentru că e puțin mai sălbatic, din parc plecând o pădure numa’ bună de străbătut la picior. Până să o luăm prin pădure, ajungem la Terasa Infinitului. Aci chiar că am avut senzația că sunt suspendată deasupra mării. Și, da, priveliștea merită toți banii. Și te vindecă și de răul de înălțime. Sau ți se face rău definitiv și irevocabil…
Cum cobori de pe suspendată, dai de o cărare prin pădure care te duce fix la o bodeguţă cu vreo două trei mese. Priveliștea este minunată. Numa’ bună să ajute o ciocolată caldă să alunece întru încălzirea sufletului tremurând și a mâinilor deja încleștate. Ei bine, ciuciu. Bodeguţa este… în vacanță, cum altfel. Bine, ne vom mulțumi cu priveliștea. Tragem câteva cadre romantico-sexy, așa cum am văzut eu că fac fetele călătoare: cu gluga bine trasă pe ochi, cu geaca închisă până la gât, cu mâinile adânc ascunse în buzunare, cu o privire de “dacă îmi mai zici o dată să zâmbesc, uit de prietenia noastră și îți voi face cunoștință cu marea prin procedeul arunc-o pe mama din tren”. Minunat, desăvârșit, mirobolant, un vis ce să mai! Foamea, bat-o vina! Și vremea! Că, în rest, noi suntem mega pipirisnais și la propriu și la figurat! Plecăm așa morcovite de la splendoarea de terasă. Hai să nu mai zicem morcovite, că ce bun ar fi fost un morcov dulceag acu’… Mai mergem pierdute prin pădure preț de câteva minute. Parcă am fi plecat ca Bear Grylls la vânătoare de ceva: rădăcinoase, cățărătoare, înaripate. Orice ar fi putut să ne astâmpere foamea. Am găsit conuri. Și ne-am astâmpărat foamea de frumos…
De la Cimbrone o luăm agale pe scări și străduțe. Ca să ajungem în piața Domului. Poate s-o fi deschis vreun restaurant între timp. Pe drum, dăm peste toate locurile alea lăudate de cei ce au ajuns pe aici înaintea noastră: pensiuni cocoțate pe nasul vreunui munte, terase prin a căror podea se vede șoseaua șerpuindă, magazine din ale căror vitrine ne privesc somnoroase a hibernare obiecte de ceramică și frigidere în care peste ceva vreme își vor odihni aromele zeci și sute de înghețate. Toate se odihnesc. Sau stau pasive și îi lasă pe oamenii locului să le gâdile: mai o vopsea pe un perete, mai un ciocan care muncește de zor la o masă, mai două mâini dibace care zgârmă în pământul jardinierelor. Pe lângă noi, de fapt după ce noi ne cocoțăm pe scara vreunei căsuțe, trec caşcarabete cu ifose de mașini. Trebuie să se folosească și localnicii de ceva mijloace pe roți ca să poată transporta materiale de construcții, cumpărături de la piață, ustensile de lucru. Și, pentru că șoselele sunt de fapt poteci, și, pentru că scuterul nu te prea poate ajuta la capitolul “să cărăm”, există aceste pseudo mașinuțe, care se strecoară peste tot și nu încurcă pe nimeni. Ba sunt chiar pitorești!
Gata! Ne dăm bătute! E clar că în Ravello nu vom găsi nici un loc în care să stăpânim şoricuţul fomist din stomac. “Ia uite, există un drum care te duce în Atrani. Pe jos, de! Trebuie să fie tare fain!” Nu am curaj să mă uit la fete când le zic treaba asta. Am vrut să pară că am ziiis aşaaaa, ca pentru mine mai mult. Fix așa rămâne, doar pentru mine. Niciuna nu se arată interesată de informație. Cu atât mai puțin de varianta de a ne folosi de ea. Amândouă țin drumul drept către parcare. Mă iau cuminte după ele. Iar plânge din cer. Ne adăpostim în închiriată. Mai ronțăim câte ceva din traistă. Și ne hotărâm să coborâm în Minori și să găsim restaurantul ăla care părea super tradițional și pe lângă care am trecut zilele trecute. Acolo vom mânca cele mai bune fructe de mare ever. Asta ne tot ziceam, influențate de ce ne învață ăștia pe la corporații despre gândirea pozitivă. Începem iarăși gimnastica pentru fund bombat. Acu’ e și mai interesant. Că plouă cu câini și pisici, vorba englezului. În afară de gimnastica deja menționată, băgăm și un Tatăl Nostru că nu are ce să ne strice…