Hai că ajunge atâta frecat de mentă! Și de mașină! Hai să o luăm pe Drumul Zeilor! Zis și făcut. Nu, pardon, doar zis. Că să vedeți de ce. A început Andreea pregătirea psihică pentru a treia membră a grupului: “băi, traseul este ffff ușor, nu trebuie să fii alpinist. Și nici schilopat. O să vezi că va fi mega interesant cum o să mergem noi așa deasupra mării.” “Mă, eu înțeleg, numai că nu am nici măcar încălțări adecvate că nu ai zis nimic de mers pe munte!” Aici avea dreptate. Obișnuită cu colega de blog care e mereu în bocanci, am uitat că mai e și una lume care în concediu se mai îmbracă și altfel decât sport. Și nici nu m-am gândit să spun din țară de ideea cu traseul, tot obișnuită cu nebuna ailaltă cu care împart casa lui Iar Hoinar și care zice prezent la orice schimbare oricât de bruscă a programului. Cu atât mai mult dacă vorbim de ceva mișcare. Îmbuun. Găsim încălțări adecvate, găsim și haine numa’ bune de defilat prin fața caprelor ce aveau să ne întâmpine pe cărare de munte, încurajăm frenetic grupul și decidem să pornim întru explorare din Bomerano spre Nocelle.
Scăpăm de mașină lângă gardul unei case ce părea a fi de vacanță. Greu am găsit acest locșor mai larg, unde să putem lăsa motorizata pentru câteva ore bune. De aici ar fi trebuit să mi se aprindă un beculeț cum că nu suntem unde trebuie. Eram într-adevăr în Bomerano, dar și Bomerano ăsta, oricât ar fi el de sat, sigur este întins. Și sunt sigură că la intrarea pe traseu există o parcare. Nu, nu mi s-a aprins beculețul la timp. Așa că am pornit după indicatoare. Și am început să urcăm scări. Multe. Dar multe, nu așa două, trei. După vreo 20 de minute, a treia membră a grupului cedează. Și îmi declară ușor revoltată: “eu nu am venit să mor p-aci de dragul mișcării. Eu chiar am venit în vacanță.” Ok, e clar, se cere reconfigurarea traseului. Nu puteam să mergem pe varianta propusă de ea și să o lăsăm să aștepte 6 ore în mijlocul lui nicăieri. Așa că renunțăm la traseu pentru moment și pornim să descoperim alte locuri pe coastă, urmând ca pe traseu să plecăm doar două din trei într-una din zilele ce aveau să vie.
Bine! Hai să mergem spre Peștera de Smarald. Că prea se minunează toți pe peste tot de nuanțele de albastru peste care le-a fost dat să dea. Bodaproste că e o parcare de care ne putem folosi. Și că nu e aglomerată! Că ar fi fost interesant să nu avem unde scăpa de tomobil. În fine, mai are și extrasezonul ăsta avantajele lui! În schimbul a 5 euro, un nene ne bagă într-un lift și ne urează să enjoy the moment! Cam înfricoșător în primă fază. Niciodată nu mi-au plăcut lifturile. Biiine, nici peșterile… După vreo câteva secunde, se deschid ușile. Suntem pe un mic mal al apei. Mă uit stânga dreapta să văd minunea. Nimic. Un alt nene ne spune că intrăm în 10 minute. Aaaa, deci nu am ajuns la destinația finală. Asta e doar un fel de escală. Minunat! Mă și speriasem și zgârca din mine se întreba pentru ce a dat cei 5 Euro… Până trec alea 10 minute dau roată locului. E mult spus roată. E un locșor îngust. Se pare că aici poți ajunge și pe scări. Mi-am imaginat. Însă nu am avut curajul să fac vreo propunere în acest sens după lupta pierdută cu treptele din dimineața ce rămânea în urmă. Sonică e impresionat de culoarea apei și de ceva meduze. Nu e lăsat să își satisfacă nevoia de cadre multe. Ne strigă ghidul.
Intrăm într-un fel de hol al grotei. De aici ne urcăm în barcă. Suntem doar noi trei. Vom avea, așadar, parte de un tur privat. Vâslașul nostru se pune pe povestit: cum peștera a fost descoperită în 1932 de un pescar, cum nu are o ieșire naturală situată deasupra nivelului apei, ci sub nivelul mării pe unde pătrunde și lumina, cum la fiecare 40 de ani nivelul apei din peșteră mai scade cu 1 cm, și alte cum-uri, toate pe acorduri de O sole mio. La un moment dat, mișcă din vâslă într-un fel anume și stropește albastrul ăla intens. Domne, în fix momentul ăla am avut impresia că văd mii de safire mici cum se bălăcesc la suprafața apei. Nu știu care mi-a plăcut mai mult: dacă tabloul ăsta sau ăla cu barca ce își odihnește vâslele dormind pe albastrul ăla catifelat. Sau poate spectacolul făcut de tavanul acoperit de stalactite și stalagmite (denumirile astea le-am luat de pe net, deși sunt sigură că vâslașul nostru ni le-a zis, însă eu eram mult prea ocupată să mă bucur de muzică pentru a-i da omului atenția meritată). Tocmai când începusem să mă relaxez și să mă bucur de atâta opulență (atât vizuală cât și auditivă), se termină turul. Nu vă imaginați că grota e foarte mare. Deloc. 40 X 32. Nu, nu e probă de matematică. Atâția metri are minunăția. Nu vreau să îmi imaginez cât o fi coada în plin sezon. Și nici ce or vedea oamenii din bărci!
Ieşim de sub pământ. Și o luăm spre vârf de pământ. Adică, spre Ravello, cocoţatul pe vârf de munte. Iarăși, extrem de lăudat de toată lumea. Ce nu zice nimeni este cum e drumul până acolo. Sunt unele locuri unde se merge cu claxonul apăsat. Ca să îi anunți pe cei de pe contrasensul curbat că vii cu viteza melcului turbat. Și să te aștepte. Că nu vrea nici unul dintre voi să vă întâlniți bot în bot pe o cărare din asta unde clar nu aveți cum să treceți unul pe lângă altul ignorându-vă elegant. Aci sigur se lasă cu contact fizic, nu e nimic platonic. Da, am făcut iar febră musculară la fund. De la atâta strâns din diverse. Și am tocit și podeaua sub picioare-mi. De la atâta apăsat frâna imaginară. Și, când zici că ai scăpat, că nimic nu se mai poate întâmpla, te întâlnești cu un microbuz. Și se pune și puțintică ploaie. Nu multă. Suficientă cât să te facă să aluneci de câteva ori. Hăul se așterne ba de-a dreapta ta, ba de-a stânga. Un vis, ce să mai! Ce Marcelo, ce Frances, ce Under the Tuscan Sun. Sau ‘oi fi amestecat eu treburile…
Cum am ajuns la destinație, nu, nu am pornit să descopăr orașul care se zice ar fi fost ispita cu care Satana a încercat să îi cumpere supunerea lui Isus. Nu, dar am făcut ceva ce are legătură cu Cristoşelul: am zis un Tatăl Nostru drept mulțumire că am ajuns întreagă sus. Și am stat nițel cu ochii priponiți pe Dom, catedrala construită în cinstea Sfântului Pantelimon. Că mi-a plăcut cum șade el așa, tăcut, în mijlocul orașului. Tăcere și în jurul lui. Nu cum citisem eu despre terase care nu te lasă să arunci un vârf de ac în piața în care se înalță dumnealui. Liniște și picături de ploaie ce par lacrimile lu’ nepo cea prichindea când nu se face după cum dorește ea. Și tot ca lacrimile lu’ nepo dispar în doi timpi și trei mișcări și picăturile de ploaie gonite de un soare cu dinți. În timp ce noi ne plimbăm pe străzile înguste și pustii. Ba nu, ne-am întâlnit cu doi dintre cei 2500 de localnici și cu trei căței. Fix când ajungeam noi la Villa Rufolo, locul festivalului Wagner din fiecare an.
Grădinile conacului care are o vârstă respectabilă nu sunt foarte mari, însă sunt spectaculoase prin forma de cascadă pe care o au. Cum noi am ajuns iarna, nu ne-am putut bucura de prea multe flori. Și nici de scena de deasupra mării unde cântă artiștii la festivalul deja amintit. În schimb, ne-au întâmpinat câțiva lămâi plini până la refuz de poame acrituri. Eeee, tot e bine. Aci măcar vedem galbenul fructelor care nu știu cum de au scăpat neacoperite cu deja enervanta plasă verzuio-neagră. Mai la vale nițel, chiar unde face toată lumea poza aia cu pomu’ și coasta Amalfi, cu zâmbetul înghețat pe moace, ne primesc câteva panseluțe luate pe nepregătite de vremea urâtă, exact ca primarii Bucureștiului când îi surprinde zăpada iarna. Celelalte plante au așteptat cuminți sub pătura răsadurilor vremuri mai însorite înainte de a-și arăta nasul. Iaca așa avem noi parte de minunate priveliști cu răsaduri. Și cu jardiniere rușinos de golașe. Și, cum ne plimbam noi așa printre florile lipsă, soarele se dădu bătut. Și lăsă loc picăturilor de ploaie. Așa vreme capricioasă… parcă ar fi o fată înainte de întâlnire: “o să îmbrac o rochie scurtă. Mnu, mai bine una până la genunchi. Dar dacă mai bine îmi pun eu pantalonii ăia evazați? Deși cred că ar da mai bine blugii mei skinny.”
Nu că ne-ar speria pe noi câteva picăturele de ploaie care, conform algoritmului mai sus amintit, cu siguranță se vor usca mai repede decât au căzut. Însă, parcă ne-ar fi și nițică foame. Și parcă am vrea să mai vedem ce mai are de oferit orașul ăsta la care ajunserăm cu multă gimnastică… a mușchilor fesieri. Așa că ieșim pe repede înainte din muzeul în care nenea proprietarul Villei Rufolo povestește de pe un perete cum și în ce fel i-a venit lui ideea cu minunăția asta de așezare. Lăsăm omul cu povestea neterminată și ne vedem de drum. Nu înainte de a o întreba pe doamna de la intrare dacă am putea mânca pe undeva pe aici. Îmda, am primit o privire de parcă întrebasem dacă ne poate împrumuta vreo câteva zile telecomanda de la bomba atomică. Și a început și o fâstâceală în cuvinte de parcă o întrebasem dacă a fost la vot sau a făcut pipi pe el de vot. În fine, long story short, “aţi putea încerca la hotelul ţ, s-ar putea ca ei să vă primească pentru prânz. În rest… toate terasele alea despre care ați citit voi că împânzesc locul, sunt închise, proprietarii fiind cu burta la soare în Thailanda.”
