La o aruncătură de vâslă, ne oprim în Maiori. E duminică, deci e liniște. Și e liber în parcare. Contra cost, normal. Uităm să plătim. Cred că impresionate de faptul că e abia miezul zilei și noi suntem la a treia oprire deja. Pornim agale spre plajă. Măcar atâta să facem: să ne înmuiem degetele în mare. Faleza e fremătândă. Nu știu dacă sunt turiști sau localnici, însă câteva zeci de suflete animă atmosfera. Nu ne grăbim. Nu știu dacă pentru că am intrat în vacanță mood sau pentru că suntem ușor dezamăgite. Mă țin tare, nu dau drumul încă la “bă, dar am fost în locuri mult mai mişto”. Nici nu e nevoie. Fetele mă cunosc destul de bine. “Sa nu faci comparații, auzi? Că nu e corect să compari mere cu pere! Să ne lași cu Portugalia ta cu tot!” Am luat poziția mutului. Și mi-am văzut de pași. Sonică parcă și el e cam tăcut. “Ce-i cu tine, Sonică? Ești dezamăgit?” Parcă trezit dintr-un somn adânc, al meu se pune pe înghițit imagini. “Stai, mă, nebunule, mai lasă și bărci nefotografiate!” Se face că nu mă aude și își vede de treabă.
Am mers așa până la capătul falezei. Am fi putut ține drumul pe șosea ca să ajungem în Minori. Am decis să ne întoarcem, mai mult cu gândul că am uitat să plătim parcarea. Și cu gândul să găsim un loc în care să ne potolim mațele ghiorţăinde. De fapt, ca să fiu cinstită până la capăt, cu speranța că vom găsi un loc de unde să ne luăm fructe de mare la cornet. N-ai să vezi! Nici urmă de coadă de creveţel, nici urmă de rază de cerculeț de calamar! Dacă tot suntem ușurele, hai să urcăm treptele spre Chiesa Collegiata di Santa Maria a Mare! Și ne-am pus pe urcat. Și dă-i și urcă treaptă după treaptă! De ne-a ieșit sufletul din noi. Una din fete renunță la lupta cu treptele și se duce să stea la soare. Mai suntem două căpoase. Nu ne lăsăm. Tot gâfâind, ajungem pe Sentiero dei Limoni. Doooamne, în sfââârşit înțeleg care e atracția oamenilor spre partea asta de Italie! O cărăruţă flancată de livezi de lămâi. Ici colo, câte o casă care privește spre mare. În fiecare curte, lămâii sunt acoperiți cu un fel de plasă care îi protejează de brumă. Cățeii dau veseli din cozi, uitându-se direct în ochii noștri. Vreo două pisici se întorc cu burta-n sus întru mângâiere. Tot mergem. Drumul devine din ce în ce mai ușor. Parcă ar fi un drum de munte. Sau parcă nu. Se pare că vom trece prin curtea oamenilor. Nu cred. Găsim indicatoare. Drumul duce către Minori. Uaaaaau, asta da surpriză. Dacă n-ar fi fost membrul echipei rămas în spate și parcarea neplătită, sigur am fi mers așa până în satul următor. Nu-i nimic, lasă că într-una din zile mergem pe Sentiero degli Dei! Fără discuții!
Atât de tare și de frumos m-a încărcat acea plimbare prin mijlocul lui nicăieri încât nu mai simțeam nici foame, nici durere de picioare, nici vânt. Aveam doar un zâmbet tâmp pe chip. Da, gata! Am început să simt vacanța. Așa relaxată și zâmbitoare am pornit spre Minori. Primul obiectiv: masa. Am intrat în unul din cele două restaurante deschise. Și am comandat repede, de frică să nu ni se spună că gata, au închis bucătăria pentru somnul de după-amiază. Am mâncat tradițional italienește: un burger. Eu. Niște vită cu cartofi prăjiți, colega de blog. Reputația grupului a fost salvată de o porție de paste. Înțeleg că nu au fost chiar grozave. În fine, ce să mai! Bine că ne-am potolit foamea! Terasa pe care am ales-o era închisă, deci am fost ferite de vânt. Ba, mai mult, ne-a încălzit soarele care trecea prin ferestrele din plastic. Da’ ce ne-a mai încălzit… de nu ne mai venea să ne ridicăm. Sau să fi fost vinul de vină?
Cu chiu cu vai ne-am pus în mișcare. Am lăsat terasa plină ochi de italieni gălăgioși și am pornit agale să vedem care e treaba cu orășelul ăsta. Și când zic agale, vă rog să citiți pâș pâș ca un melc aflat în plimbare la pas. Am intrat într-o cofetărie. De unde am plecat cu ceva limoncello și câteva prăjiturele. Ne-am tocit pantofii în căutarea unor ruine romane. Am trecut în revistă toate hotelurile din stațiune și ne-am dumirit de ce am găsit așa greu cazare: pentru că 90% din ele erau închise. Am auzit dulcele grai românesc într-un bloc deloc urâțel și am tras concluzia că și pe aici sunt de-ai noștri la lucru. Că nu cred că erau proprietari… Ne-a înțepenit gâtul tot admirând clădirile cocoțate printre livezi de lămâi. Doooamne, cum o arăta locul ăsta când or fi livezile dezvelite și lămâii încărcați cu poame acrișoare! Să tot fi trecut vreun ceas cu noi pășind agale, fără grabă, pe străduțe, printre blocuri. Aoleo, parcarea! Hai repede, că ne expiră timpul și parcă văd că ne încasăm vreo amendă p-aci pentru căscat gura peste timpul plătit!
Și uite așa, răpite de realitatea pragmatică din visarea noastră cu iz de dolce far niente, ne trezim din nou pe drumuri. Ar mai fi timp de o oprire. “Bă’, vere, păi dacă le vedem azi pe toate, în restul de 6 zile ce mai facem? Că nici prin minte nu mi-a trecut că, de fapt, vorbim de un fel de stațiuni mai degrabă decât de orașe propriu zise…” După o consultare rapidă, ajungem la concluzia că vedem noi ce mai facem în restul zilelor și că ce-i în mână nu-i minciună. Ce să faci, traumele cu o vizită pe Etna care nu a mai avut loc pentru că am lăsat-o pe ultima zi când s-a pornit potopul! Așa că, în loc să mergem să lenevim cu un Aperol Șpriț în față pe vreo terasă la mal de mare, noi pornim spre Fiordo di Furore. Un loc unde marea s-a strecurat șmecheră printre stânci și a creat o mică plajă, numa’ bună pentru ăștia care vor să se ascundă de mulțimi. Ia hai, domne, să vedem dacă o fi chiar așa! Primul obstacol: nu ai unde lăsa închiriata. Știm deja: drum îngust, curbe multe, parcări ioc. O rezolvăm românește: una din fete rămâne în mașină, impasibilă în fața minunăției naturii. Închiriata rămâne clipocind parcă inocent din stopuri. Și ăstelalte două ne punem pe fugit. Să vedem minunăția.
Domne, nu e rău! E chiar interesant. Și, vorba unor influenceri de pe la noi, extrem de Instagramabil. Numai că… drumul, pe care înțeleg că se cobora cândva până pe plajă, este blocat. O fi din cauză de extrasezon, o fi din cauză de pericol, Dumnezeul italian știe! Ideea e că nu se poate coborî. O luăm puțin la picior, poate poate ‘om găsi o variantă care ocolește. Se pare că găsim ceva, deși nu ne dăm seama dacă ne va duce fix lângă bărcile pescarilor care se văd așa fain pe un colț de nisip. Dacă închiriata nu ar fi stat atât de în drum, sigur ne-am fi aventurat. Pentru că am fi avut timpul necesar. Așa, cu teama că oricând vreun automobil de-al locului o să o pupe în fund pe închiriata noastră, nu ne aventurăm. Sonică înghite rapid câteva cadre pe nemestecatelea, noi ne clătim nițel ochii cu jocul umbrelor pe stânci și cu jocul culorilor în apa Mării Teriniene și gata! Ne întoarcem cât ai clipi să reunim grupul. Cât ai clipi mai luuung așa. Sau cel puțin așa ne-a dat de înțeles colega de călătorie care a primit câteva claxoane certărețe referitoare la faptul că “ruşinică, ruşinică, nu așa se oprește mașina, fie ea și închiriată!” Poziția ghiocel, oamenii au dreptate. Hai să fugim! Și de responsabilitate și de oamenii ăștia certăreți.
A început într-adevăr fuga. Că a ieșit la iveală dorința lui Sonică de a înghiți un apus splendid. Care aici nu se vede deloc. Iar unde se vede nu putem opri. Că ar însemna să tăiem linia continuă. Că vrea Sonică e una. Că pe el îl mai pot tempera. Dar intră în fibrilații șoferița noastră, hoinarul pozar, de. Că ea unde face o poză de vis, că soarele ăsta îi face numai așa înadins și se ascunde, că ea nu poate să spună că a fost în Amalfi și că nu are o poză cu soarele în pijamale și cu cerul mânjit de portocaliu și foc. Aoleo, aoleo, ce ne facem?! O luăm la întâmplare, tot sperând că vom ieși dintre dealuri și munți și ni se va deschide priveliștea întru imortalizare. Ne dăm seama că nu merge. Întoarcem în curbă, tăind linia continuă, înjurate de toată lumea și cu doamna cu coasa prăpădindu-se de râs. Pornim spre locul de unde am văzut apusul aseară când am ajuns în zonă. Suntem contra conometru. Alergăm. Ne blocăm în trafic. Alergăm iar. Cu un ochi la șosea și cu altul la soarele din ce în ce mai acoperit de plapumă, șoferița noastră e în transă. Se liniștește abia când parchează și prinde două, trei cadre care îi plac. Ale naibii traume! Că și asta cu alergatul după apus ni se trage tot dintr-o seară ratată când am tot căutat locul perfect ca să îl surprindem. Și l-am pierdut din cauză de atâta căutat. Și nici un apus din următoarele 6 seri nu a mai fost la fel. Așa și acu’. Că suntem tot în Italia ca și data trecută când ne-a scăpat printre degete. Dacă nu mai prindem? Dacă de mâine plouă?
