În prima zi de cutreierat, am decis să străbatem dis de cu noaptea-n cap SS 163, Nastro Azzurro. Da, șoseaua cu nume de bere. Căreia i s-a dus vorba că ar fi una dintre cele mai cele. Din Europa, din lume, din Univers. C-așa e cu titlurile astea, fix ca la miss. Mă rog, dincolo de panglică, dumneaei avea să se arate exact cum fusese descrisă de bloggerii de travel de pe la noi și de prin alte părți: îngustuţă, așa cum îi șade bine oricărei miss, cu multe curbe ac de păr (tot ca orice miss care se respectă), cu decoltee adâââânci care dau spre mare sau care se opresc în diverse așezări colorate, cocoțate pe stânci. Am început să ne minunăm: oaaaaa, uuuu, ieeei! Cu vorbe din astea mirato-încântato-complexe. Fericirea a durat fix cât durează și fericirea pe care o simți când mănânci o înghețată. Că s-a terminat cornetul. Și am început să ne întâlnim pe șoseluța asta zveltă cu alte mașini pornite întru explorare aș fi vrut să zic, însă cred că mai degrabă erau oameni de-ai locului plecați la muncă. Sau așa îmi place mie să cred ca să am satisfacția aia bolnavă a omului care din vacanță îi face cu sâc seamănului său care se târăște cu greu la plantaţie.
Acuma, nici o tragedie că mai vedeam pe ici colo câte o mașină. Numa’ că… de fiecare dată, eu mă ridicam de pe partea stângă și mă împingeam bine în geam. De parcă aș fi luat și mașina cu mine și așa i-aș fi făcut loc localnicului carierist să își vadă de drumuleț. Domne, am trăit din nou o senzație de “aoleo, măiculiță olteancă, nu încăpem și o să ne hârjâim”, așa cum am trăit și în Tenerife și prin Spania satelor albe. Aci, mai mult, trei sferturi din mașini aveau moacele șifonate. Deci, încurajator, ce să zic! Tocmai când ziceam că mai rău de atât nu are cum să fie, intrăm într-un oraș din ăsta mult prea lăudat. Să tot fi fost Positano, parcă. Nu, nu aveam să ne oprim. Aveam doar să îl tranzităm. Îmda. În localităţile astea, după ce că șoseaua e miss, curbele sunt ac de păr, localnicii sunt harnici și merg la muncă, aci mai sunt și scutere sau chiar mașini oprite pe marginea drumului. Cum, mă, așa ceva? Fix așa! Și, ca să aibă loc, majoritatea oamenilor locului merg cu oglinzile lipite de mașini. Inițial, am crezut că au ei o problemă cu iubirea de sine și nu vor să se vadă în oglindă. Mnu, se pare că alta e problema.
Eeee, și am tot mers noi așa, ca voinicu’ din poveste. Preț de vreo 2 ore. Ca să ajungem în Vietri sul Mare. Că noi suntem organizate. Și ne place să facem lucrurile cu cap și coadă. Și am zis să o luăm cu ăl mai îndepărtat colorat din ăsta și să venim încet, încet către Sorrento unde ședeam noi. Și am ajuns. Am scăpat de mașină într-o parcare cu plată că, după ce am văzut noi cum conduc italienii din zonă, am zis că nici moarte nu lăsăm închiriata pe marginea drumului. Și am luat-o agale, mângâiate de razele blânde ale soarelui, pe străduțele colorate, să descoperim Mecca ceramicii. Așa era planul. Realitatea a fost puuuuțin diferită: străduțele cam gri, soarele mușca de zor, încurajat frenetic de un vânt trezit cu fața la cearșaf, magazinele închise, muzeul ceramicii ferecat. Da, chestii de extrasezon. Așa că mișto în Vietri sul Mare din câte puteți observa din fotografiile mai jos expuse, în care: vântul nu suflă, Sonică și nasul lui cel lung chiar au reușit să fotografieze prin geam câteva obiecte din porțelan, biserica zâmbește frumos cu turla în vânt, o inimă din flori își expune mândră umbra, o pieţişoară formată din vreo trei patru tarabe își așteaptă cuminte cumpărătorii. Nu, nu, nu am coborât pe plajă. Că eram deja înghețate bocnă. Am decis că mai bine mergem mai departe spre Cetara.
Zis și făcut, vorba vorbei. Știm deja: șosea strâmtă, lume multă, strâns din fund, curbe luate din două trei manevre, parcare minusculă, Doamne ajută că extrasezon! Luat la întrebări un polițist despre cum și unde plătim ca să părăsim închiriata în siguranță și plecat agale să descoperim locul. Am început cu bărcile din port. Da, că noi citisem că în Vietri erau meșterii cei mai iscusiți în a construi Titanic la plural și la scară muuult mai mică. Dar uite că abia aci, în satul ăsta pescăresc, avuserăm șansa să vedem și noi purtătoarele de vâsle mai de aproape și pe harnicii mânuitori de undițe întorcându-se cu prada zilei. Ne aflăm în capitala mondială a lui ton. Ton cel sănătos, știți voi, cel folosit în toate dietele și în toate sălățelele cu pește de pe fața pământului. Nu, nu am mâncat nici o porție de pește aci, întrucât puțina lume peste care am dat era ocupată să dezbată pe plajă, în grupuri grupulețe, situația politico-economico-socială a Italiei. Deci nu erau prin bucătării ca să gătească pentru trei turiste rătăcite vreo nemaipomenitozitate de purtător de solzi.
I-am lăsat pe domnii din sfatul bătrânilor să își continue dezbaterile, privindu-ne luuung și cu sprâncenele ridicate a întrebare “ce Cristoşelului căutați p-aci acu’, cu trei săptămâni înainte să tăiem panglica de inaugurare a noului sezon de bălăceală și limonceluit?” Și noi ne-am văzut de pași. Acu’, pe bune, cât să te plimbi printr-un sat? Eeee, suficient să vezi copii care sunt alergați de o mingie, bunicuțe care își exercită talentele de gimnaste, întinzându-se ca la stretching să își etaleze rufele proaspăt spălate cât mai deasupra străzii, numele tău pe toate gardurile (mă rog, aci era pe niște ghivece cu flori, deci tare), caşcarabete de unde în plină vară ți-ai potoli pofta de fructe de mare cu calamari și creveți la cornet (c-așa îmi place mie fast-foodul, în mai multe forme), alți bătrânei ieșiți să își bea cafeaua de 11 la terasă, în piața centrală a satului (singura piață de altfel, situată la maxim 100 de metri de plajă), o tarabă gen aprozar unde se opreau alți bunici la cumpărături (bag seamă și la ei rulează pe la tembelizor aia cu “consumaţi zilnic fructe și legume”). Aci am văzut pentru prima dată niște lămâi cu față de pepene, adică niște lămâi care au exagerat cu mâncatul de prostii și au devenit ușor supraponderale. Aveam să aflăm ulterior că așa le e soiul…
Ce să mai la deal la vale, o zi obișnuită din viața unei comunități aflată în plină savurare a pensiei. Minunat! Aci aș fi rămas dacă aș fi avut bani să trăiesc restul vieții. Că mie îmi place cu bătrâneii. Și dacă nu mi-ar fi fost teamă că liniștea asta este sezonieră și că va fi spulberată odată cu tăierea panglicii mai sus amintite. Și locul va fi cotropit de tinerei dornici de balamuc și party. Așa că am băgat-o p-aia cu “strugurii sunt acri” și am zis să ne vedem de zi. I-am lăsat pe toți exact cum i-am găsit (chiar și nenea polițistul era tot în locul în care îl găsisem și părea că face același lucru: un rebus, ceva) și ne-am văzut de drum. Fără a ne putea abține să nu comentăm că, în ritmul ăsta, nu prea se explică de ce ne-am rezervat noi o săptămână întreagă pentru minunata Coastă Amalfiteană, în extrasezon. Când vânticelul bate și afară, și în magazine, și în restaurante. Și în parcare, ăsta fiind un lucru bun totuși.
