GPS-ul urlă să o luăm pe șosea. N-ai să vezi. O ținem pe cărarea asta pe unde mai umblă și alții. Dacă am fi citit înainte, sigur am fi ajuns pe site-ul ăsta. Și am fi aflat că există acest trail care leagă Praia da Marinha de Praia de Vale Centeanes. Adică 6 km de drum cocoțat pe stânci, fix lângă Ocean. Noi nu am știut. Ne-am ghidat după turmă. Și, oricum, am plecat de la Carvoeiro, adică mult mai înainte să înceapă traseul marcat. Da, a fost cea mai bună decizie a noastră. Drumul este o poveste. Te cocoţi pe pietre, treci pe poteci late de o palmă, o iei prin fața caselor mai bogaților lumii, printre plante și flori, printre tufe de mărăcini, mereu cu Oceanul de-a dreapta ta. Și nu, nu e greu. Dacă am reușit să îl duc la bun sfârșit eu, o veritabilă mâncătoare de şaorma, clar poate oricine. Numai să vă luați timp. Dacă mai sunteți și fotografi, cu atât mai mult. Că o să vă opriți la tot pasul să imortalizați imagini cu plaje uitate de lume, ascunse printre stânci, prin golfuri. Poate o să și coborâți să vă spălați pe picioare în apa recișoară a Oceanului. Sau poate o să vă opriți să vedeți “A Boneca” la Algar Seco, păpușa săpată în stâncă. Dacă aveți noroc, o să aveți parte de adolescenți rebeli, în căutare de adrenalină pură, care se folosesc de stâncile vecine cu Praia do Carvalho ca trambulină de lansare în sărituri spectaculoase în Ocean. Noi am avut parte de un neam mai numeros de pescăruși care profitau de liniște și făceau plajă.
Tot urmând traseul marcat, mai depășind pe ici pe colo gardul de protecție doar de dragul fotografiilor care să ne aducă aminte peste ani și ani de Rai, ajungi la Benagil. Ce e aci? Păi, în primul rând, o plajă cochetă. Pe urmă, o înghețată grozavă, numai bună să mai șteargă din oboseala cățărării pe stânci ce a durat cam trei ore. Și, normal, grota aia fotografiată din toate unghiurile care apare mereu când dai căutare Algarve pe Google. La grotă poți ajunge pe apă, cu hidrobicicleta sau cu canoea. Și de deasupra, de pe pământ, o poți vedea, însă fără a fi la fel de spectaculoasă. Aveam să aflăm că în sezon sunt turiști care merg și fac grătare aici. Măăăăh, să fie! Și aici mici și bere? Și cică partea de logistică e coborâtă prin frânghii prin gaura din tavan, că doar nu o să cari lemnele cu barca. Îmda, nu comentez! Cum o fi să iasă fumul de la grătar pe găurica aia pe care de obicei se vede albastrul cald al cerului de vară? Și doi: or fi români ăia cu grătarul? Să trecem peste! De la Benagil până la Praia do Marinha drumul e o glumă ca și nivel de dificultate. Însă la fel de spectaculos ca și imagini rupte din cărțile de peisaje. Bucățica asta de traseu este și mai umblată, deci o să dați la tot pasul de turiști. Pe prima porțiune, am dat mai mult de localnici călare pe biciclete, cu undița agățată de rucsac. De mă și întrebam cum or coborî bicicleta pe porțiunile alea pe unde efectiv ne-am cățărat pe pietre. În fine, oameni obișnuiți cu mișcarea, nu piperişti obișnuiți cu 36…
Ajungem agale și în Praia da Marinha. De fapt, deasupra ei. Că mai poposim nițel să fotografiem cele două ferestre din stânca aflată în apropiere. Și trecem dincolo de gardul de protecție ca să fotografiem și Praia da Mesquita. Toate, dar absolut toate, sunt flancate de stânci pe care și-au făcut de cap oceanul și vântul. Și le-au dat forme care mai de care mai interesante. De fapt, doar imaginația fiecăruia este limită în a interpreta formele stâncilor. Și punctul din care le vezi. Căci, dacă de sus, Arco Natural de lângă Praia da Mesquita pare un perete cu două ferestre, de jos, de pe ocean, pare un elefant cu trompa în jos. Ce ar mai fi de avut în vedere: ora la care ajungeți în zonă. Dacă sunteți fotografi, încercați să ajungeți dimineața când razele soarelui sunt calde iar stâncile și apa oceanului sunt scăldate în lumina blândă. Dacă veți ajunge ca noi, pe la 3 după amiază, veți avea parte de o lumină mult prea puternică și de fotografii arse. În plus, dimineața, Praia da Marinha este pustie, cum aveam să constatăm noi în dimineața următoare. După amiază, e plină ochi de turiști care fie fac plajă, fie se bălăcesc în ocean. Am coborât printre ei, ca să simțim și noi nisipul fin sub tălpi. Inclusiv aleea care te coboară la plajă este o încântare: treptele șerpuinde care te coboară încet încet, printre plante și flori, pregătindu-te parcă pentru marea întâlnire cu oceanul și nisipul care parcă a fost cernut prin zeci de site, verdele ireal al apei care se zărește printre frunzele ficușilor, stâncile care se înalță ușor ușor deasupra ta, acoperindu-te cu umbra lor protectoare. Nici nu simți efortul fizic. Cel puțin, nu la coborâre 🙂
Mai avem 1 oră jumate până la apus. Și trebuie să facem drumul înapoi până la Carvoeiro unde am lăsat mașina. Clar nu mai e timp să o luăm pe drumul de la marginea stâncilor. O vom lua pe șosea. Da, da, fix așa. Pe șosea. Nu suntem singurele care merg pe marginea drumului. Am văzut cât am stat în Algarve sute de turiști purtători de rucsac în spinare care mergeau agale dintr-un punct în altul pe șosea. Cam așa și noi. Îmi amintesc că primele 10 minute din drum am râs continuu. Cum naiba să fie sâmbătă seara și tu să fii pe marginea unei șosele din Algarve, însoțită pe alocuri de nemulțumirea verbalizată a căţeilor pe care îi deranjezi, mângâiată de vreo 20 și un pic de grade de soare când acasă copacii își pierd ramurile sub povara unei ploi care a înghețat instant și care pictează totul în gri? Iaca! Cum dădeam de câte un localnic, cum ne salutam și primeam zâmbete. Știam că suntem tanda pe manda cu timpul. Nu de alta, însă nu aveam nimic reflectorizant pe noi. Și nu mi se părea chiar grozav să mergem pe marginea drumului într-o negură neagră, bazându-ne doar pe ochii de vultur ai șoferilor. Am dat bice. Erau momente când nu îmi mai simțeam tălpile. Și parcă mergeam așa, mai mult ca un robot. Admirând însă mereu casele pe lângă care treceam. Care păreau a fi locuite doar în vacanță. Că prea era liniște. Și curțile extrem de îngrijite.
Am ajuns în Carvoeiro exact când soarele se ascundea în ocean. Lihnite, după o zi demnă de intrat direct în top 3 cele mai cele zile ale mele de până acum. Nu vedeam în fața ochilor decât mâncare. Și un scaun pe care să mă prăbușesc. Ne ducem la primul restaurant pe care ne cade privirea. Ni se explică o treabă cu ora 18.30. Zâmbesc și îi spun că nu e nici o problemă. În jumătatea de oră care ne desparte de acest 18.30 vom bea un pahar de vin. Îmi zâmbește și domnul cu care stau de vorbă și o ia de la capăt. Abia a treia oară înțeleg ce vrea de la mine. A închis bucătăria pentru că la 18.30 închide restaurantul cu totul. Ceeeee? Ne hotărâm și noi? Ori închidem toți la 18.30 ori deschidem toți la 18.30? Că eu nu pot așa ici într-un fel, colo în alt fel. Am văzut negru în fața ochilor. Colega de blog, mult mai mânată în luptă și cu o ultimă fărâmă de putere, intră în restaurantul de peste drum. Într-o engleză probabil mai mult mimată, amenință că facem moarte de om dacă nu mâncăm ceva. Și îmi face semne disperate să mă duc mai repede că a găsit ceva deschis. Suntem noi cu noi în restaurant. Ne așezăm lângă șemineu. Romantic, ați zice. Nu, de frig, pentru că de îndată ce a dispărut soarele au dispărut și cele douăj de grade. Și ne-a cam luat răcoarea. Și oboseala.
Ospătărițele încep a roi în jurul nostru. Una face focul în șemineu. Miroase a lemn ars. Îmmmm… Cealaltă ne aduce vinul pentru mine, apă pentru șoferiță (deşi în Portugalia ai voie să bei un pahar cu vin sau o bere şi sa conduci, a noastră ca bradul pitic a decis că mai bine apă). Și un ceva starter cu unt în diverse forme: cu ierburi, cu usturoi, cu sare. Vine numaidecât și supa cremă de creveți. A fost și recomandarea personalului de acolo, după ce ne-au avertizat totuși că are un gust pregnant de creveți. A fost un vis! Cea mai cea supă cremă mâncată de mine vreodată! Și am mai împărțit un felul doi, tot pe bază de creveți și ceva sos din smântână și usturoi. Nu mai vreau să îmi amintesc cum a fost mâncarea în seara aia într-un sat pescăresc de care nu vorbește nimeni. Un vis, așa cum ziceam. Simțind pericolul de a ne fura somnul acolo, pe scaun, ba de la vin ba de la căldura din șemineu, am decis să o luăm spre hotel. Odată puse în mișcare, picioarele își revin. Și parcă am mai da o tură de sat. De sus, de unde am lăsat buburuzoiul, luminile îmbracă albul orașului în mister. Bărcile legate la linie pe plajă stau nemișcate la margine de apă, mângâiate ușor de dantela valurilor. E liniște. Toate culorile care se bat în nuanțe în timpul zilei au cedat în fața negrului nopții. Iar mă trezesc gândindu-mă: “ceva bun tot am făcut eu undeva, cândva, de trăiesc toate astea și ajung să văd bucăți de Rai!”
