Eheee, de câte ori aveam să mai repet asta cu timpul în zilele următoare! La distanță de o noapte prima dată. Când am ajuns în Fortaleza de Sagres. În schimbul a 3 Euro cât m-a costat intrarea, am avut parte de pescari atârnați de stânci în căutare de pradă, de surferi păcălind valuri pe Praia do Tonel, de priveliștea impunătoare a lui Torre de Farol do Cabo de Sao Vicente (de fapt, de priveliștea întregii coaste până la Cabo de Sao Vicente). Am luat-o agale pe podețele de lemn ca să mă asigur că văd tot. Pe lângă mine, pescari bicicliști trec ba la deal, ba la vale. Unii au gălețile pline cu purtători de solzi. Unii abia acum merg să își arunce undițele. Mă împinge curiozitatea și mă duc lângă un harnic posesor de undiță. Vorba vine lângă. Că nu am putut să mă apropii la mai puțin de 5 metri. Mă lua cu amețeală numai când tot căutam linia pământului și nu o găseam defel. Așa că am rămas la o distanță sigură. Chiar și așa simțeam că mi se leagănă stâncile sub tălpi. Fotografiile pescarilor sinucigași le-am făcut cu ochii închiși, de frică să nu cadă vreunul în direct și să devină momeală pentru pești sub ochii mei. Am plecat repejor. Și m-am cocoțat pe zidurile fortăreței. Ca să văd mai bine oceanul. 5 minute pauză. Pauză de la orice: de la mers, de la fotografiat, de la admirat. Pauză pentru minte.
Dacă tot eram în vecinătate, vorba englezului, am mers puțin și la Cabo do Sao Vicente. Nu mult. Cât pentru o înghețată de Pasteis do Nata care nu m-a dat pe spate și care nu are nici o legătură cu prăjiturica. Și o cafea. Și puțin păr zburlit de vântul care părea mai răutăcios decât în celelalte locații. Aaaa, stați că știu. O fi din cauză că aici este cel mai sud vestic punct al Europei. Cum este Cabo do Roca cel mai vestic punct al Europei. Și, cum sunt cele mai ceva puncte ale Europei, normal că suflă crivățul. Ba mai mult, cică aci este și finalul lumii. Ce mai vedem în imagine? Farul. A fost ridicat pe ruinele unei mănăstiri franciscane și poate fi văzut de la peste 60 de mile depărtare. Ne așezăm și noi puțin lângă el. Ca să îl vedem mai de aproape. Și, cum ziceam, ne dăm răgazul unei înghețate cu nimic spectaculoasă și a unei cafele la fel de comună. Lângă noi trag bicicliști. Care și-au propus să facă toată coasta pe biclă. Asta presupuneam eu. De fapt, oamenii au rulote închiriate. Și își aduc și bicicletele cu rulota. Bașca, unii chiar motoarele. Ahh, libertate! Merg cu rulotele până li se pare că au ajuns într-un loc uau. Trag pe dreapta, dau jos biclele și se pornesc să descopere locurile. Se plictisesc, își urcă biclele în rulotă și p-aci ți-e drumul. Peste tot e plin de căsuțe din astea pe roți. Biine, și locurile de campare sunt ca ciupercile după ploaie. Cândva am să încerc și eu treaba asta cu rulota. Sunt sigură!
Un fericit din ăsta de posesor de casă pe roți ne zâmbește și ne întreabă de sănătate de cum ajungem pe Praia do Amado. Îl suspectez cum că ar fi… surfer. Doar suntem pe cale să coborâm pe una dintre cele mai bune plaje pentru surfing din Portugalia. Cică aici se organizează inclusiv competiții internaționale. De cum pășim pe pontonul din lemn, încep să se înșire de-a stânga și de-a dreapta magazine cu echipamente pentru sportul ăsta în care încaleci valuri și domolești oceanul. Ba sunt și vreo două școli care sunt gata să te învețe cum să stai în picioare pe plăcuța aia mai alunecoasă decât drumurile din București iarna, în mandatul lu’ tanti Firfirea. În apele agitate sunt câțiva nebuni care, îmbrăcați în costume de neopren, par a se distra de mama focului. Bă, vere, pare așa simplu când îi vezi pe ei… “Ce, mă, n-aș putea și eu?” îmi zic curajoasă în minte. Dar nu azi, că pare apa cam udă şi rece și nu vreau să răcesc la tălpi. Mai bine stăm aci, Sonică, spectatori. Oceanul ripostează la încercarea nebunilor de a-l domina. Le trimite câteva valuri care îi răstoarnă, îi trag sub apă, îi zgâlțâie. Exact ca o mașină de spălat cu niște șosete. Oooo, măiculiță olteancă! O să îmi stea inima numai uitându-mă la copiii ăștia. Nuuu, da’ clar încerc și eu. Peste vreo minus 30 de kile. Și când o fi mai caldă apa. 🙂 Hai, fricoaso, lasă-i pe oameni se se unduie pe placă, să își vadă de trecut pe sub valuri și tu du-te cu babele la un nămol, ceva.
Bine. Lasă că uite mă duc la Praia de Bordeira. Fix lângă satul Carrapateira e așezată ciudățenia asta de întindere cu nisip. Când ne-a anunțat Gabriela că am ajuns la destinație am crezut că face mișto de noi. Am lăsat buburuzoiul în parcarea minusculă și am plecat să găsim cum și în ce fel ajungem. Să vedeți șmecherie aci: avem un râuleț, Ribeira da Carrapateira, care ar trebui traversat ca să ajungi la plajă. Asta dacă vrei să mergi pe jos. Altfel, nu te iei după Gabriela și ții drumul asfaltat care te duce într-o parcare de unde te preia un podeț de lemn care te conduce direct pe nisip. Cum noi am vrut să ne mai mișcăm oasele bătrâne, am zis că mergem pe jos. Îmda. Nici vorbă să traversăm răul mai sus numit, deși în apă se jucau copii și căței. Numa’ că, știți, noi suntem din țara lu’ ne trage curentul, deci nu prea rezistente la apa mai recișoară. În plus, după ce traversezi limba asta de apă, ai de urcat un fel de dună de nisip. Bine, clar nu o vom lua prin apă. Hai să ocolim! O luăm pe o cărare, pe urmele de adidași și șlapi, semn că a mai încercat cineva poteca asta. Ce să vezi? După câteva zeci de metri apare un marcaj. WTF? E un traseu marcat? Normal, exact ca în seara precedentă când am tras eu concluzia că drumul între diversele plaje se poate face pe coastă, la picior. Păcat că am uitat amănuntul ăsta așa repede.
Urmăm cuminți și ad literram traseul. Nu știu să îmi găsesc cuvintele astfel încât să vă descriu drumul: printre plante pitice, pe malul râului, cu ochii la ocean, cățărându-ne pe pietre și minunându-ne de fâșia aia de nisip transformată în plajă odată cu fluxul scăzut. “Cristoşelule Mare, cum să fii atât de atent la tot ce înseamnă turism și turist? Cine naiba o fi marcat toate traseele astea că la noi, după două zile de când o asociație a marcat drumul până la Focurile Vii din Buzău, au dispărut marcajele…” Mergem așa minunându-ne preț de vreo 10 minute. Până ajungem la pontonul de lemn și la parcarea unde am fi ajuns cu maşina dacă țineam drumul asfaltat și nu ne opream. Priveliștea este ruptă din ceva calendare cu imagini din alea de te pun în dificultate cu respirația. Culorile se iau la întrecere în intensitate, plaja doarme, este mângâiată pe alocuri de căței sprinteni care își aleargă stăpânii, oceanul brodează dantele albe la marginea apei, cam cum ne brodea bunica gulerașe pentru uniformele de școală când eram mici, soarele ne mângâie tandru, având grijă să schimbe albul iernii de acasă care s-a așternut inevitabil și pe chipurile noastre cu un bronz ușor, numai bun de purtător de vitamină D, o vitamină foarte la modă în legea bugetului pe 2019 în România. Am putea să stăm așa mult și bine… Nu, nu, nu am putea că ne e cam foame…