24 Ianuarie. Ora 2. Sună ceasul. Mă trezesc cu gura până la urechi. Nu, azi nu e zi de muncă. Azi e altceva: e ziua când ai mei au decis acum câteva zeci de ani să se ia cu acte. E ziua când o prietenă decidea să dea nas în nas cu lumea acum alte zeci de ani. Bine, bine, să revenim în zilele noastre! E o noapte friguroasă. Schimb planurile referitoare la tenișii de dantelă. Și încalț niște adidași mai serioși. Închid apele din casă (fiecare cu stresul lui), îl prind pe Sonică de gât, îmi atârn rucsacul în spate și cobor la mașina care deja mă așteaptă în noaptea mohorâtă. Plouă. Și bate un vânticel nervos. Lasă, în câteva ore o să scapi! Culeg din drum colega de blog și pornim să adunăm materiale noi pentru postările viitoare sau amintiri aducătoare de zâmbete pe fețe peste ani. Otopeni-ul e mai liber decât mă așteptam. De fiecare dată când plec, când trec prin dreptul străzii unde își au căsuța nepo 1 și nepo 2, le strâng tare în brațe în minte și mă încarc cu senzațiile pe care mi le dau mânuțele lor când mi se aruncă de gât. Trec repede peste ca să nu mă copleșească dorul și să mă pot concentra pe ceea ce urmează. Deși nu ar trebui să necesite prea multă concentrare că doar e vacanță. Și e una de plajă. Ceee? Eu la plajă? Da, normal că nu voi lâncezi la soare ca orice om normal care cam asta face în ianuarie când reușește să fugă de iarnă. Că eu sunt Cănuță. Ăla sucitu.
În aeroport, viermuială. Căutăm Tap-ul. Că, deși ne-a mai dat țeapă și înainte, am decis să îi mai acordăm o șansă. Ne-a țepuit iar, normal. Și ne-a schimbat planurile de vacanță, scurtându-le. Că s-au decis să plece din România. Din nou. Parcă am fi într-o comedie proastă: ba vin, ba pleacă, iar vin, iar pleacă. Și uite cum rămâne iar Blue Air singurul care va opera Portugalia. Și ia să te ții prețuri la biletele de avion! Lasă, că până mă hotărăsc eu să mă mai întorc în țara cu aproape nume de portocală, se întoarce iar TAP-ul. Hai să vedem mai bine unde ajung în tura asta. Am căutat să ajung într-o bucățică de Europă caldă în ianuarie. Anul trecut nu mi-a ieșit. Că în Malta nu a fost chiar cald. Nici acum doi ani nu mi-a ieșit. Că în Sicilia a fost cod galben de ploi când am ajuns eu. Deși ambele destinații erau lăudate de scriitorimea călătoare ca fiind posesoare de soare și 20 de grade. Mai încerc și anul ăsta. Poate trag lozul cel mare. Așa am tot gândit eu prin Septembrie când am făcut rezervare la biletele de avion pentru Algarve. Stați să vedeți distracție cu Algarve ăsta.
La început, ca orice fină cunoscătoare de geografie, îl plasam undeva, pe o insulă. Până m-a tras nepoată-mea de mânecă și m-a umilit la un joc din ăsta cu o hartă interactivă. “Tuşi, unde pleci în vacanță în ianuarie?” “În Algavre, iubita mea!” “Tuşi, nu există Algavre, uite, există Algarve!” “WTF”, mi-am zis în minte că nu vreau să stric eu copilul și pentru că soră-mea e cu urechile ciulite ca să audă ce îi învăț fetele. “Cum, iubita mea, uite este aici, în Portugalia!” Și îi arăt la întâmplare o locație pe hartă. “Are 4 ani, clar habar n-are ea unde, ce și cum cu Portugalia!” îmi zic plină de mândrie că nu mă face de râs o puradică. “În primul rând, Tuși, ăla e Maroc-ul în care tu ai fost deja acum câțiva ani! Portugalia este aici!” punctează nepo calm, ca un adult stăpân pe ceea ce știe. “Iar Algarve este aici, în sudul Lisabonei, capitala Portugaliei!” Îmda, am înghițit mândria și lecția de geografie și am decis să mai merg la cursuri predate de nepo. Deși uneori mi se pare cam ironică: “auzi, Tuși, păi tu ai fost în Iordania, cum de nu știi unde e pe hartă???” Dar, cu ocazia asta, am învățat și că e de fapt Algarve!
Așa, acum că știm și unde e pe hartă și, mai ales, cum se numește corect, să pornim la drum! Cum nu am fost chiar în formulă completă, nu am mai avut ghinion de întârzieri sau anulări. Se aude și acolo, în Pipera, la cocălătoarea cu numărul de pe tricou 3? Pe de altă parte, deja avusesem parte de o modificare de zbor, deci, cât ghinion să ai?! Carevasazică, nici o problemă la check in, nici o problemă la îmbarcare. Totul a decurs lin, fără durerei de cap și abateri de la programul normal. Așa că, peste o omletă cu verdețuri, vreo două trei zdruncinături, câteva sforăituri gingașe ale cocălătoarei și 4 ore de zbor, eram în Lisabona. Practic acasă dacă e să mă iau după faptul că era a 5-a oară când eram pe aeroportul din Lisabona. Pentru că inițial aveam o vacanță de vreo 7 nopți, am decis să închiriem mașină. Știm deja experiențele noastre care mai de care mai interesante cu mașinile închiriate prin te miri ce locuri. Domne, ce să vezi aci: nu am mai mers cu shuttle-ul ca data trecută când am închiriat buburuza pentru Portugalia rurală (dacă vă plictisirăți deja de așa introducere lungă, puteți intra aici ca să vedeți serialul despre vizita de acum doi ani din țara lui Pasteis do Nata); nu am mai stat la cozi interminabile; nu ne-am mai ciondănit cu colegii de rând întrucât avem bonuri de ordine; și, pupăză sub colac, primim o mașină veche de 16 km! Păi, să o ajutăm să se maturizeze nițel pe biata copilă!
Primim buburuzoiul. Cică asta e o mașină mică. E un Renault Captur sau ceva. O mică nămiluţă. Deja nu mă mai enervez. M-am obișnuit cu gândul că nu vom avea niciodată vreo mașină micuță și cochetă. E nouă nouță, scoasă din țiplă. Îți e și milă să te așezi pe scaune. Nu mai zic de trântit ușile. Hai, Andreea, lasă mila și să pornim la drum! Ne așteaptă 300 de km. Sunt curioasă cum va fi drumul. Deși am vrea să ajungem cât mai repede, decidem să evităm autostrăzile. Nu, nu din cauza prețurilor. Mai degrabă din dorința de a vedea locuri și oameni. Da, cred că a fost o decizie bună. Intrăm încet încet în viața cotidiană a portughezilor. Deși e abia 9 dimineața, soarele încălzește bine. Preț de vreo 60 de km suntem o mașină între multe altele. Măi să fie… Nu scăpăm de aglomerație nici în vacanță? Hai să o dăm pe povești ca să mai uităm și să treacă timpul mai repede. Bârfim tot și pe toate. Nu scapă nimeni și nimic. Nici nu ne dăm seama când rămânem singure pe drumuri line ca în palmă. Trecem pe sub copaci îmbrățișați peste șosea, pe lângă livezi de portocali, prin sate cotropite de liniște. Și alb. Mult alb. Ici colo, oceanul ne face semne de bun venit cu valurile. Cam așa o ținem preț de 3 ceasuri. Până ajungem în Alvor, la Pestana D. Joao II Beach&Golf Resort, cortul nostru pentru următoarele nopți.
Când am ales cazarea, m-am ghidat după locație, preț și plajă. Am vrut să ne stabilim tabăra cât mai în mijlocul locurilor pe care aveam de gând să le descopăr. Acu’, rinichii sunt deja vânduți pentru excursiile din trecut, plămânii pentru astea ce urmează anul ăsta, inima e înghețată, deci nu o vrea nimeni. Așa că… am căutat o locație aflată în plin sezon de reduceri într-o perioadă de extrasezon. Mai ales că citisem că Riviera Portugheză te cam obligă să îți vinzi casa dacă vrei să o vizitezi. M-am mirat eu nițel, cunoscând Portugalia și nepărându-mi-se niciodată scumpă. Dar am zis, na, eu am fost pe la țară. Poate p-aci pe unde au case alde Mourinho și alte vedete te-or jupui de viu pentru un pat și două ouă ochiuri dimineața. Domne, sfat prietenesc: nu vă luați chiar după tot ce citiți! Încercați mai bine să aflați prețuri concrete, că poate ce mie mi se pare ieftin ca braga pentru una lume este mâncarea copiilor pentru două săptămâni în România. Am să vă las la finalul articolelor despre Algarve câteva prețuri cu nume și prenume ca să vă puteți face o idee mai apropiată de adevăr. Să revenim la poveste!