Gata cu Florica! Revino-ți, Andreea, în realitate-ți! Și hai să vedem care e atmosfera pe la Golești, singura construcție laică medievală fortificată din țărișoara asta a noastră! Încă de la intrare știu că o să îmi placă mai mult să mă plimb prin grădini decât să stau în interiorul conacului. Toată curtea e inundată de frunze, de culori, de liniște. Intrarea în conac se face printr-un pridvor deschis. O simetrie de trepte te invită să te înalți și să privești curtea dintr-un alt unghi, înainte de a pătrunde în interior. Nici nu pășesc bine că dau cu ochii de ea, o frumusețe întortocheată, care leagă în spirală parterul de etaj. Din păcate sau din fericire poate nu putem să-i călcăm treptele. Însă nu ne poate opri nimeni să o admirăm. Trecem pe lângă scara asta simplă și elegantă și intrăm, rând pe rând, în încăperile de la parter care sunt deschise pentru curioșii fugiți din București într-o sâmbătă de Brumărel: Salonul de Oaspeți, Camera de lucru a fraților Golești, Camera Zinca Golescu, Camera Anica și Carol Davila, Camera Orientală şi Salonul de Iarnă. În fiecare din încăperi mă atrage ceva: în salonul de oaspeți pianul și soba cu olane, în camera de lucru candelabrul din fier forjat și șemineul, în Camera Orientală lampadarul cu semilună, în Salonul de Iarnă soba verde din cahle. Și totuși…mă gândesc numai la curtea aia minunată. Așa că ies.
În dreapta, la ieșirea din conac, dau peste Rotonda Goleştilor, locul unde sunt reunite în formă de cerc busturile membrilor familiei Golescu. Par a privi toți covorul de frunze care le încălzește picioarele. Îi las așa melancolici și plec spre muzeul în aer liber. Ahhh, cum mă simt când ies pe poartă și o iau agale pe lângă vii. Parcă aș fi din nou copil. La țară. Sau mult înainte de copilăria mea. Miroase a curat. A sat. Nici nu știu unde să mă uit mai repede. Sau în care curte să intru. Căci, da, muzeul este casă pentru gospodăriile țărănești aduse din principalele zone viticole și pomicole ale țării. În fiecare curte sunt prezente casa, dependințele, uneltele de lucru. Mă aștept să iasă din clipă-n clipă o țărăncuță cu mâinile pline de cocă frământată ca să se asigure că omul ei arde ţăstul. Sau să văd tinere fete îmbrăcate în strai popular cum zdroșesc fără milă în picioare boabele de struguri, lăsând zeama dulce și lipicioasă să curgă întru delectarea papilelor gustative ale flăcăilor adunați în jurul butoaielor. Într-o altă gospodărie magiunul de prune, care fierbe domol pe pirostriile încinse de un foc de lemne, inundă locul cu un miros dulceag. Alături, un cazan făcut de țiganii de la marginea satului pufnește îmbufnat că trebuie să transforme caisele fermentate în țuică. Pe uliță, un car tras de boi geme sub povara plugului pe care îl aduce de la câmp. Doi copilandri se aleargă printre frunzele căzute, mușcând din când în când cu poftă din dovleacul copt, fără zahăr și scorțișoară, cu care își mozolesc mâinile. Biserica mică și veche se înalță semeață în mijlocul satului. Preotul trebăluieşte prin curte că azi nu e zi de sărbătoare. Se mai oprește din când în când și se mai așterne la taină cu vreo bătrânică de vine să întrebe de parastasul pentru răposatul soţ. Viaţa curge lin pe uliţele satului…
Deschid ochii. Mă întorc în sâmbăta lui Brumărel 2018. Păcat! Aș fi vrut să rămân acolo, printre curat și simplu. Nu se poate. Se poate doar acum și aici. Ok, mă resemnez. O să am grijă ca în următoarea viață să fiu acolo, printre țăranii de la sat. Ca să văd că nu toate sunt lapte și miere, pornesc spre Foișorul lui Tudor Vladimirescu, oltean de-al meu, care și-a găsit refugiul aici în drum spre munții Olteniei. Nu a zăbovit prea mult pentru că a fost trădat de unul dintre pandurii săi și a fost prins de oamenii lui Alexandru Ipsilanti. Și, cum nu chiar toate poveștile au final fericit, Tudor Vladimirescu este asasinat în drum spre Târgoviște unde urma să fie judecat. Din Foișor priveliștea este minunată, întreaga curte așezându-ți-se la picioare. Tic, tac, tic, tac… E vremea să ne pregătim de plecare. Că, vorba aia, “omu’ vine, stă oleacă, mai vizitează dar și pleacă”. Nu mă urc în autocar înainte de a da o fugă și până la Bolnița care pe vremuri era folosită ca așezământ pentru bătrâni, bolnavi și săraci. Acum este sală din care poți să îți iei suveniruri. Plec cu un semn de carte pe care este cusut de mână tricolorul.
Mi-ar fi plăcut să mai zăbovesc aici. De fapt, în muzeul în aer liber. Să stau lângă bordeiul din Castranova (Dolj) care abia se zărește dintre rândurile de viță de vie. Sau poate pe prispa casei de la Băleşti. Sau să mă tot minunez de Casa Tătucilor, replică fidelă din lemn a unei cule boierești din Isverna. Sau să verific dacă și la primăria rurală din Hârşeşti – Argeș, una dintre instituțiile administrative prezente în sat, se lucrează la fel de greoi cu funcționărimea. Sau dacă profesorimea este la fel de slab pregătită și în școala sătească din Comăneşti – Bacău ca și în restul țării. Sau să verific cum a fost recolta de anul ăsta în pivnița cu cerdac închis din Livezile-Valea Mare care se găsește în curtea casei din Ştefăneşti – Muscel. Aș fi vrut să savurez un măr, oferit galant de domnul fotograf care ne-a însoțit, pe pridvorul casei dogarului din Rădeşti – Muscel. Să îl ascult pe preot predicând în biserica de lemn din Cotmeana – Argeș. Și după, mustrată de conștiință, să beau un pahar de zaibăr la gura butoiului în crama din Urecheşti – Vrancea. Asta după ce, în prealabil, m-am bucurat de o pastramă de berbecuț, perfect rumenit de hangiță la hanul de Răscruce din Pământeni – Prahova. Nu a fost vreme de data asta. Poate undeva, cândva, cu cineva…
Ne-am întors în București mai bogați. În liniște. În clipe calde de toamnă. În fotografii înghițite de prietenul meu, Sonică și de prietenul Anitei, DomnuFoto.ro. Un pic mai puțin ignoranți în ale istoriei. Și tânjind din greu după vremuri și oameni din trecut. Nu-i nimic, sigur va avea grijă Anita să îmi astâmpere dorul și de vremuri trăite și de mult apuse și de vremuri de mult apuse și pe care nu am apucat să le savurez. O să o urmez mereu, necondiționat, cuminte și ascultătoare, ca orice învățăcel care știe că nu și-a făcut tema, în toate călătoriile ei prin istorie. Fie ele sub formă de plimbare, fie ele sub formă de povești spuse lângă calorifer în casa minunată de pe C.A. Rosetti care găzduiește Fundația Calea Victoriei. Pentru că poveștile ei îmi aduc aminte de poveștile bunicii mele. Pentru că poveștile ei miros a parfum interbelic, cu gust de Capșa, eleganță de doamne de la Curte și curaj de Coana Mița. Și pentru că poveștile Anitei au reușit să mai spele din imaginea piperisto-turmo-corporatristă a Bucureștiului meu. Și să mă facă să văd trăsurile care duceau agale familiile la diverse serate în locul metrourilor pline până la refuz de tineri deja gri. Și case construite cu cap și bun gust în loc de blocuri gri sau giganți de sticlă. Și conducători preocupați atât de tare de binele orașului pe care îl păstoreau încât își donau averi, pământuri, servicii în locul conducătorilor care astăzi își trec în proprietatea personală averi, pământuri și servicii care aparțin de fapt comunității. Și pentru că e bine să vedem cum a fost ca să ne dăm seama că mai poate fi.