A fost greu cu prima ieșire din București. Sau până am ieșit prima dată. Pe urmă, lucrurile au venit de la sine. Și am început să o pândesc pe Anita ca să văd pe unde mai umblă. De aș putea fi acuzată de hărțuire… Are tururi mega interesante prin București. Pe care nu am apucat să le fac. Dar sigur or să își facă loc încet încet în programul meu de bucureșteancă grăbită și alergândă. Mereu am apreciat oamenii care pun puțin de altfel în activitatea lor de zi cu zi. Sau, cum ar fi spus o altă profă pe care am iubit-o, care au un moț. Anita are treaba asta cu vârf și-ndesat. Știe cât un istoric, are o voce caldă ca de om de radio, povestește ca un părinte implicat în aventurile descrise copiilor, pune suficientă sare și piper în relatări cât să nu fie anoste și plictisitoare, mă transpune mereu în timpuri și locuri despre care vorbește. Și este mereu mega deschisă în a împărtăși din secretele pe care le-a aflat în ani de cercetare. Așa cum eu n-aș fi. Păi bine, vere, tu te dădeai cu TV-ul în serile când eu îmi pierdeam vremea prin biblioteci căutând, săpând, cercetând și acu’ vrei să ți le dau așa, pe tavă?! Eee, ea așa e! Ea împărtășește și dă hint-uri despre oameni și locuri. De te face năibilui să vrei să ajungi pe unde nici cu gândul nu gândeai sau prin locuri pe lângă care ai trecut nonșalant atâta amar de vreme.
Așa s-a întâmplat și cu ieșirea, pe sfârșit de toamnă, tot lângă București, la Florica și Golești. De vila Brătienilor știam, ne mai povestise ea câte ceva pe la cursuri. Nu mi-am luat însă niciodată timp să ajung la ea. Deși e aci, la o aruncătură de autostradă, la Pitești. Mi-am dat seama că dacă nu rup pisica-n două nu o să ajung prea curând. Așa că am cam sărit într-un picior când am văzut că Anita folosește o sâmbătă de octombrie ca să ne ducă în trecut, în viața boierilor de altă dată. Ne-am îmbarcat într-un autocar în mijlocul Bucureștiului și am pornit, cu vocea și poveștile Anitei în fundal, într-o zi încălzită generos de razele soarelui, să ne îmbăiem în istorie. Drumul de la Pitești spre vilă nu te ajută deloc să te transpui în vremurile de demult: pe o parte și pe alta a șoselei ne întâmpină service-uri auto sau depozite de materiale de construcții, gropile se asigură că nu ne ia somnul. Bine măcar că pădurea e îmbrăcată în straiele cele mai colorate. Și cerul…cerul astăzi e nehotărât, oscilează ca o fată mare: să mă las cucerit de nori, o fi mai bine cu soarele… Nenea șoferul care m-a repezit puțin dimineață virează stânga. Se schimbă peisajul. Dăm de vile. Normal. Primăverii de Pitești. Aci, dacă vrei să faci dreptate țării, poți să dai o bombă că ai șanse să scapi de o droaie de politicieni.
Pornim pe aleea care duce la vilă. Printre copacii deloc pudici de goliciunea lor se vede puțin câte puțin conacul unde a trăit una dintre cele mai importante familii de oameni politici ai României. Călcăm pe covorul din frunze pe care s-a răsturnat parcă paleta de acuarele a lu’ nepo. Mare pictoriță natura asta! Cum îmbină ea nuanţe de roșu, galben, verde, portocaliu, cărămiziu fără să îi fie teamă că nu se potrivesc. Și cum naște ea tablouri care nu ar putea fi cumpărate cu nimic. Din loc în loc, mai vezi câte o căsuță pentru păsărele. Perfect vopsită în culori ce se camuflează mănușă. Ajungem. Conacul arată grozav și pe dinafară și pe dinăuntru. Suntem poftiți să îl descoperim. Înăuntru, câțiva copii filmează ceva secvențe din Enigma Otiliei. Îmi place să văd că printre copiii ăștia care vin din spate se ascund artiști. Și că merg către locațiile astea cu aer de nobilime. Îi lăsăm pe copii să își termine treaba și noi pornim agale, pe îndelete, să descoperim istorii și istorisiri.
1858. Ion C. Brătianu decide să se așeze la casa lui. Lângă olteanca Pia Pleşoianu. Odată finalizată partea metaforică a așezării la casa lui, urmează partea practică. Care casă? Păi, hai la țară. Bag seamă și lui i se cam luase de atâta București. Și se pune el pe construit. De la o casă cu patru camere și o pivniță, Brătianu ridică un conac cu demisol, parter și încă un etaj. Mai târziu, Ionel Brătianu va transforma căsuța de lângă vie într-un adevărat domeniu (cu fermă, parc, chiar și observator). Nu neapărat de nevoie. Mai degrabă din pasiunea pentru construcții. Conacul trece, de-a lungul vremii și sub stricta supraveghere a lui Ionel Brătianu, prin remodelări și reamenajări. Vedeți, dragii mei, că nu numai muierile simt nevoia, când ți-e lumea mai dragă, să schimbe mobila prin casă… Trecem și noi, pe rând, prin fiecare dintre încăperi: biblioteca de la parter unde găsim două obiecte care se păstrează din vremurile Brătienilor: masa de cireș (sinceră să fiu, cred a fost mult prea grea ca să fie furată, altfel nu îmi explic cum a scăpat) și soba; salonul de primire și cel turcesc; biblioteca mare de la etaj (30.000 de volume au transformat biblioteca Brătienilor în cea mai însemnată bibliotecă particulară din România care era se pare chiar mai bogată decât colecția Academiei Române. Mii de volume au fost arse la venirea comuniștilor în curtea conacului timp de săptămâni întregi. Alte volume au fost risipite. Și când te gândești că, atât cât a trăit Ionel Brătianu, nimeni nu avea voie să plece cu vreo carte, în schimb cei care doreau să studieze erau foarte bine primiți la conac și li se creau condiții pentru studiu); terasa acoperită unde privirea mi-a fost furată de cuptorul țărănesc cu vatră.
Vizita noastră este însoțită peste tot de poveștile ghidului de acolo. Lumea este parcă hipnotizată. Cred că am fi stat așa să ascultăm despre oameni normali și întâmplările prin care au trecut mult și bine. Însă mai avem drum în față. Vizităm și Capela Brătienilor, locul unde sunt înmormântați majoritatea membrilor familiei. Și intrăm și în Biserică. De unde fiecare dintre noi pleacă ba cu un salam de biscuiți, ba cu un borcan de miere, ba cu o icoană. Asta că tot ne povestea Anita cum pe vremuri mănăstirile se întrețineau din ceea ce câștigau prin vânzarea propriilor produse. Aș putea să vă povestesc până mâine despre toate câte am aflat în cele 3 ore cât am poposit pe domeniul Florica. Însă, cred că cel mai bine ar fi să mergeți să vedeți. Pot doar să vă spun că, poate datorită liniștii, poate datorită oamenilor de acolo, poate datorită poveștilor, e foarte ușor să închizi ochii și să îl auzi cu urechile imaginației pe Ion C. Brătianu stabilind reguli clare în privința educației propriilor copii sau pe Ionel Brătianu proiectând cu voce tare alte și alte modificări ale conacului sau, de ce nu, chiar oameni politici ai vremii care iau decizii vitale privind istoria țării. Te aștepți oricând să îl vezi pe Ion Pillat cum stă tăcut pe terasă și își compune poeziile. Sau pe regele Carol I coborând în gara Florica și venind să își achiziționeze untul produs la ferma de pe domeniu în detrimentul produselor de la fermele regale.
