Așa cum îi stă bine oricărei povești, a fost odată ca niciodată o vreme când eu eram în război deschis și declarat cu Bucureștiul. Și tot căutam motive și pretexte ca să îl părăsesc, să îl las cu ochii în soare și să pornesc spre noi tărâmuri, în căutare de aventuri interesante. Cum nu am stat niciodată prea bine la capitolul dat papuci, am zis să mă duc să învăț care e partea sensibilă a orașului meu și să mă pot folosi de treaba asta atunci când îi dau vestea cea tristă. Zis și făcut! Am găsit la Fundația Calea Victoriei un curs care se numea Poveștile Bucureștiului. “Gata, asta trebuie să fie!” mi-am frecat răzbunătoare mâinile. “Ţi-arăt eu ție!” Și dusă am fost. Am știut încă de la prima întâlnire, când Anita Sterea a declarat deschis că “îmi doresc să vă fac să înțelegeți orașul, să îl acceptați și, de ce nu, să îl ajutați să fie așa cum vi-l doriţi”, că voi fi învinsă. Pe urmă au început poveștile. Și ca Anita nu mai povestește nimeni! O fi datorită faptului că e istoric (deși eu cu istoria… de asta mi-a și fost frică la primele întâlniri cu ea că eu nu am rămas cu o imagine prea grozavă a profesorilor mei de istorie), o avea de-a face cu jobul ei de ghid, o fi pur și simplu un talent care nu ar trebui explicat. Chiar nu știu care din toate astea sau poate toate la un loc, însă m-am îndrăgostit. De felul în care îmi picură mie informații. Fără să mă plictisească, fără să îi dea creierașului meu obosit răgaz să se gândească la job, la cum găsesc un instalator serios, la ce caut eu în viața mea. Am început să o hăituiesc. Și să mă duc la toate cursurile pe care le are. Aș fi în stare, de dragul ei, să mai fac o dată orele de istorie. Cap coadă.
Am lăsat-o, carevasăzică, să îmi povestească despre București. Despre femeile celebre ale României. Despre bărbații celebrii ai României. Despre palate știute și neștiute. Despre conace și case boierești. Despre cuplurile faimoase din viața țării noastre. Și, în cele din urmă, când am trecut de la stadiul de profa la stadiul de Anita, i-am încredințat părți din puținul și prețiosul meu timp liber. Prima dată am mers cu ea prin București unde ne-a povestit despre casele boierești. Atât de tare m-a furat povestea și așa repede m-am transpus acolo, în vremurile alea de demult, încât nu mi-am dat seama să și notez câte ceva din ce spune. Așa că m-am dus și la partea teoretică, la cursurile în clasă ca să recuperez. Mai apoi, am lăsat-o să îmi arate Centrul Vechi, dincolo de cluburi și pub-uri. Și mi-a plăcut din nou. În loc să mă facă să rup relația cu Bucureștiul, parcă e un consilier matrimonial care se încăpățânează să salveze ce mai e de salvat și să reaprindă flacăra iubirii. Eee, când am văzut eu că e de bine, că aflu chestii noi, că Anita are un zâmbet cât Casa Poporului și că nu mă pocnește cu vreun 4 atunci când întreb inepții legate de istorie, am trecut relația la următorul nivel. De fapt, a venit cumva natural. Ca aia cu “te duc acasă de Crăciun să te prezint părinţilor”. Eu îmi doream să o văd la muncă într-un tur din ăsta de-al ei mai lung, nu așa de două trei ore.
Așa că, am zis prezent când ne-a scos din București ca să ne prezinte Mănăstirea Carmelitană și Mănăstirea Țigănești. Prima oprire a fost la Mănăstirea Carmelitanilor Desculți, unde am rămas la propriu cu gura căscată. Sincer, știam de la Anita de la un curs teoretic că este un loc unde musai trebuie să ajung. Dar chiar nu am crezut-o când a vorbit de arhitectură și de simplitate. Când am ajuns acolo, la Snagov, adică extrem de aproape de București, și am văzut jocul de alb și negru, simplitatea și firescul în care e construită, prezența lemnului care parcă dă viață întregii construcții, m-am simțit cumva ca într-un film. Sau ca într-o altă dimensiune. Am simțit locul ca fiind cald, fără zorzoane inutile, fără brizbrizuri numa’ bune să epateze și să te facă să te simți miiiic și neînsemnat. Ce să mai, m-am simțit om. Un om normal. Într-un loc normal. Am aflat de la ghidul de acolo că avem de-a face cu o clădire în stil tradițional românesc. Habar n-am, nu mă pricep nici la arhitectură. Eu pot doar să vă spun ce simți când ajungi în fața lui alb, în fața acelui tavan perfect simetric din lemn și fier forjat, în încăperea aia înaaaltă de parcă se va opri fix la Dumnezeu în sufragerie. Stați puțin, nu se rezumă totul la Biserică. Mai avem și un complex destinat ospitalității, așa cum ne-a fost descris și nouă. Construit după aceleași reguli. Și, deși oferă peste 120 de locuri de cazare, îmi e greu să cred că ar putea cineva să strice armonia și echilibrul care reies din liniștea locurilor. Există inclusiv o sală de conferințe și, normal, o sală de mese care să poată fi pusă la dispoziția eventualilor oaspeți. Să mai povestesc despre grădinile care înconjoară așezarea? Cum arată, cât sunt de îngrijite? Cred că e evident! Acolo unde sunt oameni harnici, totul este pus la punct.
Ne-am văzut de drum, lăsând în urmă un complex care te lasă fără cuvinte. Și am pornit spre Mănăstirea Țigănești de la Ciolpani. Anita ne povestește. Despre cum încă de la începuturi mănăstirile erau construite în afara localităților, astfel încât să beneficieze de liniște și să fie ferite de viața cotidiană, lumească a oamenilor. Toate mănăstirile primesc proprietăți importante de pământ pe care să le lucreze și să valorifice roadele, astfel încât să își poată obține fondurile necesare susținerii bisericii. Toate bisericile aveau o proprietate și în oraș-metoc, proprietate care era folosită pentru a-și vinde produsele. Autocarul își vede de drum. Printr-o bucățică din Codrii Vlăsiei. Peste vreo 3 km intrăm deja în curtea mănăstirii. Flori. Asta văd prima dată. Flori de-a dreaptă și de-a stânga aleii care duce la biserică. Flori în toată curtea. Flori care împodobesc chiliile. Pe lângă casele monahale, în incinta mănăstirii există și ateliere unde măicuțele cos haine preoțești, în mătase cu fir de aur și argint. Tot măicuțele de aici au realizat și broderia pentru sala maură din Castelul Peleş. În muzeul care se găsește lângă Mânăstire sunt expuse veșminte preoțești, icoane și cărți bisericești. Dincolo de interioare, pe mine mă fascinează curtea. Și florile. Și organizarea exemplară a acestor măicuțe. Care sunt depășite în număr doar de măicuțele de la Văratec, Agapia și Vladimireşti. Și mă mai impresionează faptul că în timpul războiului de independență măicuțele au oferit asistență medicală. Adică, exact cam cum cred eu că ar trebui să facă biserica. Să se ocupe de oamenii nevoiași și să ne dea un exemplu tuturor.
