Muzeul Egiptean se află în piața Tahrir. Și, deși e abia 9, curtea e plină. Sunt două intrări: cea pentru localnici și cea pentru turiști. Ar fi trebuit să îmi dau seama de cum mă priveau cei aflați la coada localnicilor că voi avea o primă jumătate de zi cel puțin interesantă. Însă eram numai cu gândul că ne va lua 5 ore să intrăm. Aiurea! În maxim 10 minute eram deja cu căștile în urechi, încercând să nu ne pierdem de Mohamed care dădea din gură chiar mai repede decât dădea din picioare. Muzeul e împărțit pe două etaje. Cred și eu. Are mai mult de 120.000 de obiecte în visterie. O mare parte sunt expuse, altele se află în depozite, așteptând finalizarea noii construcții care va găzdui Muzeul Egiptean și care este mult mai mare. Carevasăzică, arheologii chiar muncesc în zona asta! Parterul este alocat obiectelor grele, gen sarcofage, statui, coloși. Etajul superior este pentru obiectele regelui Tutankamon și pentru Sala Mumiilor. Să o luăm cu începutul și să ne plimbăm printre artefacte din Regatul Nou: cum ziceam, dăm de statui, sicrie, tabele. Ne mai pierdem privirile și printre colecțiile de monede și papirusuri utilizate în lumea antică. Bine, să lăsăm partea asta mai mult dedicată finilor cunoscători de istorie, și să mergem acolo unde e atras orice turist. Să vadă, domne, bogățiile lui Tutankamon! Da, dacă ar fi fost așa simplu… Fascinați de flăcările din părul meu, se pare că tot poporul egiptean vrea să se pozeze cu mine. Mai știți aia cu “nu da banii pe prostii, fă poze cu maimuța la copii”? Cam așa ceva… Am făcut poze cu bebeluși, mame de bebeluşi, mame și bebeluși, fete cu baticuri, fete fără baticuri, băieți mai tineri sau mai puțin tineri, bărbați însurați sau mai puţin însuraţi. În faţa statuilor, lăngă statui, cu sicrie. Şi probabil încă aş fi acolo, la poze, dacă nu ar fi venit Mohamed cu o falcă în cer şi una în pământ şi nu le-ar fi zis ceva pe limba lor… Şi nu cred că de bine…
Hai că scăpai! Și ajunsei în locul unde altceva atrăgea mai tare atenția decât părul meu înflăcărat. Da, există o cameră plină ochi cu obiecte, majoritatea din aur, care au aparținut faraonului și care au scăpat de cele două jafuri de care se pare că a avut parte mormântul lui Tutankamon. Securitatea este sporită în încăpere, o mică armată de supraveghetori având grijă să te ții de promisiunea că aparatul foto și camera video rămân închise. E de înțeles. Să nu uităm că nici în Dolmabahce nu am avut voie să tragem nimic în cadru și nu pot să zic că era nici măcar pe sfert la fel de impresionant cum este încăperea asta doldora de aur. Nu poposesc prea mult timp. Nu prea le am cu aurul. Poate mai degrabă cu argintul! O incultă, se dovedește din nou. Poposesc însă un pic mai mult în Sala Mumiilor. Da! Aci rămân cu gura căscată, văzând ce a rămas peste mii de ani din câțiva oameni. Mă rog, faraoni! Atenție! Dantura rămâne, așa că treceți la spălat pe dinți de cel puțin două ori pe zi! Și părul! Andreea, ia ai tu grijă cu ce și cum îl vopsești, că ai văzut bine că smocuri de păr rezistă mileniilor. Am căutat-o, cum altfel, pe femeia faraon. Eram curioasă să o privesc în ochi pe muierea care a avut pantaloni să se impună într-o lume a bărbaților. Practic, dacă e să ne gândim, prima feministă! Ce să vezi, nu a vrut să se uite la mine, m-a tratat oarecum cu superioritate! Bine, Hatshepsut, mai stăm noi de vorbă! Așa lipsă de ospitalitate…
Cred că pentru un împătimit al culturii egiptene, cele câteva ore petrecute în Muzeul Egiptean nu sunt suficiente pentru a-i satisface nevoia de cunoaștere. Probabil, mai corect ar fi câteva zile. Pentru o Andreea nu prea prietenă cu istoria, orele astea au fost suficiente. Oricum, în Sala Mumiilor și în sala unde sunt expuse bunurile lui Tutankamon nu poți sta cât te taie pe tine setea de cunoaștere. Este exact ca la Mormântul Sfânt. Cineva vine și te trage ușor de mânecă, atenționându-te că poate e cazul să mai lași și pe alți curioși să stea de vorbă cu mumiile expuse. La ieșirea din Muzeu dai peste magazinul de suveniruri, normal. Magneți, statuete, tricouri imprimate, brelocuri, căni, mai toate au fie capul Sfinxului, fie fața lui Nefertiti imprimată. Nu mă întrebați de prețuri. Nici de aci nu am achiziționat mai nimicuţa. Am și uitat de magnetul pentru mama, presată de timp și preocupată să fug mereu de vânzătorii care mă vânau în permanență. Hai că poate are noroc și îi iau ceva de la piramide!
Ei bine, știți fotografiile alea în care duduițe şi domnișori țin de moțul piramidei de îl fac pe Keops să se răsucească pe unde s-o afla dumnealui? Acolo aveam să ajungem și noi în următoarea oprire a autocarului. Acuma, eu îmi imaginam așaaa, un deșert cât vezi cu ochii, cu cămile și furtună de nisip. Și, în mijlocul furtunii și al deșertului, pe ele, pe piramide. A fost furtună de nisip. De fapt, ca să fim sinceri până la capăt, un vânticel a ridicat puțin nisipul de jos. Au fost și cămile că unde e loc de business, aducem ce-i nevoie: cămile, catâri, cai, trăsuri. Domne, și a mai fost ceva: Cairo și blocurile lui fix lângă piramide. Aaaa, pardon, nu Cairo. De fapt, Giza. Un fel de Otopeni care încă nu e București dar merge cu pași repezi spre a deveni. În fine, să revenim! Buuun. Și piramidele astea, cum să vă explic eu să mă înțelegeți… niște piramide. Din piatră. Nimic care să te lase cu gura căscată ca să îți intre nisipul ăla ridicat de vânt sau de copitele cailor purtați în galop de egipteni nărăvași, dornici de aprecierea turistelor. Taci, inculto, se vede treaba că spectaculos este pe interior! Deși oarecum avertizați de ghidul nostru să nu ne aventurăm în piramidă dacă ne știm suferinzi de mijloc, genunchi, inimă sau claustrofobi, majoritatea decidem că nu se știe când mai ajungem p-aci, așa că de ce nu? Am fost eu în orașul subteran în Cappadocia, deci rezist și aci.
Lăsăm aparatele foto lui Mohamed. Buuun, semn bun! Dacă nu ne lasă cu aparatele foto înseamnă că înăuntru e un ceva uau care nu trebuie descoperit așa, în plină lume virtuală. Plus că am auzit eu că sunt niște americani care plătesc mii de dolari să doarmă o noapte în piramidă. Ca să îi fure din energie. Gata, sunt pregătită să mă las pătrunsă. Îmi așez părul roșu, trag aer adânc în piep și intru. În mormântul lui Keops. Nu, nu, nu, nu mă ajută treaba cu mormântul. Mă simt ca o profanatoare în Bellu. Scutur din cap să dispară imaginea cum făcea Murgu când voia să scape de muște. Și merg după cei din față. Suntem în șir indian. Nu văd nimic din ce se întâmplă. Tot ce văd e cocoașa domnului din față. Și uneori îi văd și fundul. Că începem să urcăm pe un podeț abrupt, de lemn. Abrupt ca abrupt, dar mai e și îngust, cât să zic eu că are… hai că sunt generoasă azi, vreo 70 de cm. Pe podețul ăsta se și urcă se și coboară. Nu, nu pe rând. În același timp. Și ne înghesuim ca sardinele în conservă. Sugem burțile, tragem de fund ca să încapă și cei care coboară. Apuc să le trag o ocheadă. Nu prea par loviți de energie sau de vreun uau. Par mai degrabă extenuați. Taci, domne, ce știu ei…
Pe la jumatea drumului, plămânii mei încep să intre în grevă. Hooopa! “Nu, dragilor, nu acum! Să ajungem și noi să vedem uau-ul și pe urmă. Hai că nu cred că mai e mult. Și cred că nici greu, greul cred că a trecut”. “Mai taci, Andreio”, îmi zic singură când urc o scară metalică doar pentru a ajunge la o porțiune de drum mai abrupt și parcă mai rău decât podețul de lemn. Noroc că parcă văd luminița de la capătul tunelului. Mnu, astă replică a fost doar de dragul poveștii. Nu se vedea nici o luminiță. Însă începeam să îi recunosc pe cei care coborau tăcuți. “Moooamă, taci, dacă oamenii ăștia sunt așa tăcuți, înseamnă că e spectacol acolo sus! Hai, Andreea, hai că îți ajunge și aerul ăsta puțintel pe care simți că îl mai ai! Vezi, dacă mâncai mai puțină şaorma, acu’ nu gâfâiai ca un tren pe lemne!” Cu ultimele puteri trag de mine. Ajung în camera unde era depusă mumia. Caut spectaculosul. Vezi să nu! O cameră simplă, întunecată, în care se înghesuiau să facă poze toți transpirații care urcaseră în fața mea. Îmi zic: “ia să fac liniște, să încerc să iau energia locului!” Nu îmi iese nici aia cu liniștea că eram călcată pe picioare din toate părțile și împinsă ca un porumb în jar când îl coci. Gata și energia! Mă văd prinsă în șirul indian de coborâre, fără drept de veto. Și ne punem pe coborât. Oooo da, credeți-mă, urcarea e floricică la ureche pe lângă alunecarea la vale. Că, de fapt, a fost mai mult o alunecare decât o coborâre propriu zisă. Copiii plângeau în spatele nostru, disperați să ajungă mai repede la aer; doamnele făceau cunoștință posteriorului din dotare cu podeaua veche de mii de ani; un nebun sinucigaș se trezea că vrea să își facă un selfie cu practic nimic. Ce să mai la deal la vale, când am ieşit la lumina zilei, am zis că l-am prins pe Dumnezeu de-un picior. M-am oprit şi m-am fotografiat cu toţi copiii fascinaţi de părul meu roşu care probabil era şi mai aprins în contrast cu faţa mea palidă.
Să mai zic că am renunțat să mai dau roată piramidei? Am preferat să mai stau puțin de vorbă cu ghidul nostru care mi-a povestit despre Cairo. Și despre cum o femeie ca mine ar face ravagii aci. Buuun, deci nu am mâncat şaorma degeaba! Știam eu… Să revenim totuși la Cairo. Cândva, era cel mai curat oraș din lume. Acum este unul dintre cele mai murdare. Cred și eu. La câți locuitori are, nu mulți, vreo 20 de milioane… și nu mai luăm în calcul turiștii… Din câte am reușit să văd, îmi place orașul. În ciuda mizeriei. Și mai am jumătate de zi să îl descopăr. Nu acum. Acum mai avem de văzut Sfinxul. Distanța dintre piramide și Sfinx nu e deloc mare. Mi-ar fi plăcut să mergem cu calul printre ele. Nu face parte însă din programul nostru. Mergem cu autocarul. Și primim timp liber să bănănăim pe unde vrem noi în jurul Sfinxului. Să mai zic că nu am intrat, ci am preferat să îl admir în liniște de la depărtare? Spectacolul făcut de călăreții care își îndemnau caii într-un galop de libertate, praful care se ridica din copitele lor, aruncând piramidele într-o oarecare ceață de mister, liniștea gălăgios de liniștită lăsată în urmă de hoardele de turiști plecați spre autocare, toate au transformat cele 20 de minute în cea mai faină trăire a întregii excursii. M-a ajuns din urmă un coleg de grup. Unul la fel de liniștit și în aceeași căutare de puțin răgaz pentru a simți, dincolo de a vedea. Am împărțit momentele alea puține, respectându-ne reciproc nevoia de intimitate.
Nu am vrut să rămână scris aici partea de istorie referitoare la piramide. Era și puțin greu. În Egipt sunt cam 118 piramide, fiecare rege își construia piramida pe malul de vest al Nilului, considerând că poarta spre cealaltă lume este spre vest. Mohamed a dat extrem de multe detalii referitor la modul cum se alegea locul pentru piramidă și cum aceasta era construită, cum erau transportate pietrele necesare construcției, cum s-a ajuns la forma finală. Ce mi s-a părut mie însă mult mai important a fost să observ cum a trăit fiecare dintre oamenii ajunși acolo, față în față cu istoria, această experiență unică. Și cum au transpus ceea ce au trăit către noi, exteriorul. Personal, mi se pare extrem de dificil să intri în starea de meditație și să simți energia locului, așa cum este povestită ea de cei care au trăit-o. E aceeași poveste ca și la Mormântul Sfânt. “L-ai simțit pe Dumnezeu altfel acolo?” “Nu, îl simt pe Dumnezeu mereu, uneori mai puternic, alteori mai puțin pregnant în funcție de nevoia mea de a-L simți…” Așa și aici: am gândit mai mult decât să simt. Și, da, e copleșitor să te gândești cum, acum mii de ani, cineva a fost în stare să construiască, să ridice cu nimic asemenea grozăvii. Și poate că există energie în piramida lui Keops și poate există și blesteme în mormântul lui Tutankamon, însă până una alta eu am simțit doar măreția. Vă rog să nu dați cu pietre!