Interacţiunea cu oamenii din Aswan

Am alunecat ușor în noapte. Și la propriu și la figurat. Dimineața ne găsește deja în poartă la Kom Ombo. Tot un templu. Însă un altfel de templu, aveam să aflăm dis de cu noaptea-n cap. Mi-a plăcut cumva cum au fost alese orele de vizitare pentru temple. La unele din ele am prins lumina de apus, la altele lumina de început de zi. Mângâiați de lumina încă nu prea puternică a soarelui, am pornit să vizităm templul zeului crocodil. Eeee, ca să fim corecți până la capăt, ar trebui spus că acest Kom Ombo este un templu dublu, adică, mai pe românește, a fost construit pentru doi zei: pentru Horus și pentru Sobek, zeul crocodil. Templul nu se înalță deloc aleator în acest loc. Aici este curbura Nilului din apropierea orașului Kom Ombo, locul unde își duceau traiul cel mai mulți crocodili. Pe vremuri, crocodilii din Nil erau cunoscuți pentru dimensiunea lor și pentru atacurile asupra oamenilor. Acuși, deși am stat cu Sonică mereu la vânătoare, nu am mai văzut nici picior de reptilă. Aaaa, ba da, în Muzeul Crocodililor care se află în imediata vecinătate a templului și unde am văzut primele mumii de crocodili. Și, cu siguranță, pe multele poșete sau pantofi din posesia doamnelor iubite de soți cu dare de mână.

Spre deosebire de celelalte temple care se țin destul de bine pe picioare, acesta, având în vedere că a stat în nisip sute de ani, are părți care au căzut pradă eroziunii. Cu toate astea, de cum am intrat, mi-a plăcut. Poate și pentru că totul este construit perfect simetric în jurul axei principale. În fiecare dintre cele două jumătăți structurile interioare sunt duplicate. Evident că reliefurile sunt prezente și că povestesc evenimente din viața vechilor egipteni, dar și evenimente regale, mitologice, religioase. Ceea ce m-a atras și mi-a plăcut în mod deosebit a fost reprezentarea pe unul dintre pereții din spatele templului a mai multor instrumente chirurgicale folosite în antichitate. Deși… s-ar putea să fie doar în imaginația noastră, iar ele de fapt să fi fost instrumente folosite în ritualuri. Pentru că iubesc poveștile, o să rămân la varianta instrumente folosite în antichitate de medici ca să vindece bolnavii. Am mai dat de asemenea și peste un nilometru care nu mai este operațional. Ce mai e și ăsta? O structură prin care era măsurat nivelul Nilului, astfel încât să fie anticipate inundațiile. Și iar stai și te gândești cu mintea ta cea creață cum naiba îi ducea mintea să facă unele lucruri care nouă azi nu ne ies cu toate că avem toate instrumentele la dispoziție…

Am decis ca următoarea parte de zi să mi-o petrec în liniște, așa că am dat skip excursiei la Abu-Simbel, cel care se spune că e cel mai frumos din Egipt. Am pierdut o excursie faină prin deşert și explicația pentru Fata Morgana. Însă am câștigat ceva timp pentru scris și câteva imagini furate de Sonică în mersul legănat al vaporului. După prânz am decis să ies în bazarul din Aswan. Normal că am discutat în prealabil cu Mohamed. După ce s-a asigurat că am numărul lui de telefon, că știu ce am de zis în caz că dau de vreo belea, că știu numele lui ca să îl pot folosi la nevoie, și-a dat acordul. Am plecat mai mulți de pe vapor. Și inițial ne-am ghidat după o hartă făcută de Ahmed, un domn extrem de galant de la recepție care s-a și oferit să ne conducă. “Lăsaţi, mergem singurei ca să nu ne grăbim” a ieșit pe gură ceea ce în cap era “asta nu mai făceam, nu mai mergeam cu tine la o cafea drept preț pentru că ne ajuți…” Cred că a fost o idee grozavă să ieșim puțin singuri. Nu am simțit nici o clipă nici un fel de amenințare, nici măcar nivelul ăla de stres al comercianților care te agasează.

Nu, aici vorbim de un bazar adresat în primul rând lor, localnicilor și abia pe urmă nouă, turiștilor. Așa că mai toți își vedeau de treabă și doar dacă ne vedeau interesați de marfa lor se apropiau și încercau să ne agațe. A fost o super experiență de care m-am bucurat din plin. Nu mă deranjează niciodată mizeria, probabil că nici nu o mai văd. Șocul a fost în India, după care am început să înțeleg mai repede și să mă adaptez și mai repede locurilor și specificului țării unde merg. Grupul destul de mare cu care am plecat la drum s-a spart, așa cum era și normal. Am rămas cu trei cupluri și am râs de mă dureau maxilarele. Am negociat ceaiuri de hibiscus și mango și condimente, vânzându-mi poza pe care cu siguranță o găsiți pe facebook-ul tuturor celor din Aswan. Un vânzător voia să ia legătura cu tata să îl întrebe de cămile. Nu mi-a fost foarte clar de la bun început ce treabă avea tata în negocierea mea cu el. Aveam să descopăr ulterior… Unul dintre domnii din grup a vrut o cămașă din aia lungă de-a lor. A probat, a negociat, nu au ajuns la o înțelegere. Ne-am luat mango la preț de mere și am căutat lipii calde. Am trecut pe lângă tarabe cu pește și pe lângă tarabe unde carnea era înfășurată în cârpe de pânză. I-am văzut pe ai lor cum își fac cumpărăturile și cum nu cumpără excesiv ca mai apoi să arunce. Am trecut pe lângă ceainării unde bătrânii savurau în liniște o narghilea, fără să pară deranjați de prezența noastră. Nici măcar de cea a lui Sonică. Am simțit, preț de vreo câteva ceasuri, că suntem acolo, printre ei și nu mai suntem niște maimuțe care le fac cu mâna de la fereastra unui autocar.

M-am întors pe vapor plină de energie și bună dispoziție. I-am mulțumit din nou lui Ahmed. Și, în drum spre punte unde aveam de gând să îl las pe Sonică să își facă de cap cu apusul, am fost pescuită de Michael, băiatul de la magazinul vaporului. Am vorbit despre viață. Și despre ce caută el. Oamenii gândesc un pic în stil european. Îmi spune că, deși are 30 de ani și toată lumea îl bate la cap să se însoare, nu poate să facă asta până când nu își face un rost în viață. Că nu vrea ca ai lui să sufere de foame sau, mai rău, să se vadă nevoiți să întindă mâna prin piețe pentru a primi mâncare. Îl înțeleg. Mai are timp. În plus, Egiptul abia își revine. Sunt sigură că de acum încolo lucrurile vor sta altfel. În plus, Michael e vânzător. Nu genul agasant. Nope, genul insistent! Până și pe mine m-a făcut să cumpăr ceva deși, încă de când am intrat la el în magazin, l-am avertizat că nu am de gând să cumpăr nimic pentru că nu am nevoie de nimic. Ei da, a făcut el cumva și a reușit să mă determine să îmi doresc totuși o amintire. Pe care am negociat-o dur. Amândoi. S-a lăsat cu pupături și cu un mic cadou pe care mi l-a făcut cu ocazia zilei de Sf Andrei. Totul e bine când se termină cu bine. I-am urat lui Michael din tot sufletul să își găsească drumul și femeia cu care să își clădească viitorul și mi-am văzut de apus. Un spectacol de apus, de altfel. Cerul a luat foc. Sonică a intrat în sevraj. Nu știa unde să se uite mai repede și ce să capteze mai bine. Știa că aici soarele e grăbit și că nu are mult timp la dispoziție până să ne înghită noaptea. A apucat să se joace puțin cu toate culorile alea aprinse înainte să înceapă joaca de-a prinselea cu alte culori: cele ale nopții.

Ultima seară de croazieră ne aduce un spectacol tradițional. Nu, nu dansează nimeni din buric. Avem însă parte de dansuri ale nubienilor. Nu durează mult și totul se transformă într-o mare petrecere. Mă retrag. De ceva vreme, nu mă mai atrage să fiu sufletul petrecerii. O fi vârsta… Urc pe punte și îi dau voie aerului rece al nopții să mă pătrundă. Savurez un ceai cald și mă gândesc la ce va să vie. Pe malurile Nilului casele încep încet încet să fie cufundate în întuneric. Se mai termină o zi…