Galop de trăsuri spre Edfu şi templul lui

Nu a fost prima dată când m-am aflat pe un vas de croazieră. Știam oarecum ce urma să se întâmple, mă așteptam la zgomotul făcut de motoare în liniștea nopții. Și chiar la frigul care se lasă pe punte, odată ce soarele părăsește cerul. Nu mă așteptam să văd o mare de asiatici care se plimbau pe punte într-un cerc perfect, încercând probabil să își facă pașii zilnici. Aveam eu așa o idee despre cât sunt de sportivi, însă chiar să îi văd ca pe niște șoricei în rotiță… Mi se întâmplă din ce în ce mai des, indiferent de locul unde călătoresc, să mă lovesc de grupuri din ce în ce mai numeroase de asiatici. Sunt gălăgioși, deranjanți, altfel. Însă, probabil, așa suntem și noi pentru ei. Și cred că și ei simt la rândul lor că îi cotropim. Mai ales în luna mai când ne înghesuim cu mic cu mare să vedem cireșii înfloriți ai Japoniei. Aveam să aflu mai târziu de la ghidul nostru că acești asiatici au jucat și încă mai joacă un rol destul de important în planul de resuscitare a turismului din Egipt. Așa că am început să îi privesc cu mai multă înțelegere, inclusiv atunci când se împingeau și își dădeau coate la micul dejun. Sau atunci când se fotografiau pe puntea vasului în diverse ipostaze care mai de care mai dătătoare de emoții nouă, privitorilor, care le vedeam pe duduițele cu buze ţuguinde spre aparatele foto căzând grațios în apa deloc călduță a fluviului. Mnu, nu s-a întâmplat nimic. Toți am ajuns cu bine și fără peripeții demne de a fi menționate în orașul Edfu. Primul nostru popas din croaziera de câteva zile.

Edfu este un orășel destul de mic, aflat la mijlocul distanței dintre Luxor și Aswan. Locuitorii lui trăiesc din agricultură și turism. La capitolul turism, joacă un rol extrem de important templul lui Horus, unul dintre cele mai bine conservate temple ale Egiptului. Mergem și noi să îl vizităm. Și nu mergem oricum, ci cu trăsura. Avem trăsuri care ne așteaptă în locul unde a tras vaporul, parcate la linie. Pornim într-un trap elegant care ne dă răgazul să fim spectatori ai unei zile obișnuite de marți. Se apropie asfințitul, așa că piața e plină de gospodine în căutare de alimente, vânzătorii de lipii traversează bulevardul cu pâinea aburindă înșirată pe un fel de tavă enormă, copiii se întorc de la școală și ne salută entuziaști de pe marginea drumului. Traseul însuși e un spectacol. Nu durează mult și ajungem la destinație însă. Trăsurile sunt parcate cam cum sunt parcate mașinile la noi la mall-uri. Am mai văzut o parcare așa mare de trăsuri în Insula Prințului în Turcia. Îl lăsăm pe birjarul nostru să își urmeze procedurile și pornim spre templu. Ia, domne, să intrăm și noi și să vedem de ce a durat 180 de ani realizarea construcției, a inscripțiilor și a basoreliefurilor așezării. Staaaai, stai că nu e așa de simplu! Mai întâi trebuie să scăpam de vânzătorii din bazar. Îl văd pe Mohamed cum îi zice ceva pe limba lui celui care pare un fel de şefuţ peste magazinele din micul bazar care se află și la intrarea în acest templu, așa cum se află la intrările și ieșirile fiecărui obiectiv turistic. Ghidul nostru se întoarce și către noi și ne roagă să nu ne oprim acum la shopping, ci la întoarcere. Dacă în restul cazurilor, am reușit să îi driblez pe toți, aci nu a fost chip să scap de un vânzător care îmi promitea marea cu sarea și care voia să mă și cadorisească. Mi-a spus că mă așteaptă la întoarcere, doar pentru că a primit o privire destul de încruntată de la Mohamed.

Hai că am reușit să ajungem la intrarea în templu, nu fără a transpira nițel că avem un ghid alergător de sprint. Ne tragem sufletul în timp ce aflăm povestea locului, cu ochii la Marele Pilon. Spre deosebire de celelalte temple unde faraonii au fost cei care le-au ridicat, acesta, din orașul celor puternici, a fost construit de greci și decorat de romani. Așadar, un templu mai tinerel, din perioada greco-romană. Buuun. Mai rămân cu ochii fixați pe pilonul ăla care, de la înălțimea lui de 36 de metri, mă face să mă simt ca un pitic în țara giganților. Nu degeaba este al doilea ca mărime din Egipt, după cel de la Karnak. Reliefurile de pe suprafața pilonului vorbesc, cum altfel, despre vitejia regelui Ptolemeu Neos Dionysos, tatăl Cleopatrei, despre cum apăra el Egiptul de dușmani, sub stricta supraveghere a zeului Horus înfățișat sub forma unui șoim. Trecem de pilon și ajungem în Curtea înconjurată de 32 de coloane uriașe, numa’ bune să citești istoria sub formă de inscripții. După un tur scurt și o fotografie de ansamblu, intru în Templul interior. Mă las purtată din nou de inscripții. Pe unele le înțeleg, pe altele nu prea. În Sanctuar dau cu ochii de altarul construit dintr-o singură bucată de granit pe care pe vremuri se afla o statuie ce îl reprezenta pe Horus. Deja încep să mă rătăcesc. Am pierdut grupul, așa că îmi dau răgazul să vizitez singură fiecare cotlon care îmi atrage atenția. Se pare că am ajuns astfel în Biblioteca în care degeaba te uiți după cărți. Aici mai degrabă găsești un catalog inscripţionat pe pereți. Tot rătăcind ajung și în sala unde se pregăteau parfumurile și tămâia folosite în ritualuri. În stânga și în dreapta acestei Săli, scări. Care duc spre acoperiș. Și pe unde era urcată statuia lui Horus în timpul festivalului de Anul Nou ca să fie revitalizată de soare. Mereu statuia era urcată pe stânga și coborâtă pe dreapta.

Tot în templul ăsta, găsești extrem de bine reprezentată legenda lui Isis și Osiris și lupta dintre Osiris și Seth, fratele lui. Doooamne, ce se mai ciondăneau între ei frații și pe vremea aia! Da’ ce zic eu ciondăneau, că să vedeți:  Seth îi întinde o capcană fratelui său și îl omoară. Îl ciopârţeşte mai apoi în bucăți și îl aruncă în Nil să îl mănânce crocodilii. Isis, care îl iubea pe Osiris ca pe ochii din cap, îi adună bucățile de trup și i le lipește cu o alifie magică. Toate bune și frumoase, numa’ grozave de povestit nepoților. Doar că… Organele genitale ale lui Osiris apucaseră să fie mâncate de crabi. Isis încearcă să se răzbune cumva și îi blesteamă pe crabi să se târască pentru totdeauna prin noroiul Nilului. Fără a avea nevoie de organele genitale ale mult iubitului soț, să nu uităm că suntem în legendă, Isis îi va dărui lui Osiris un fiu, pe Horus care mai târziu își va răzbuna tatăl, învingându-l pe Seth în marea bătălie de la Edfu și exilându-l. Telenovelă sau cum? Ideea e că toată povestea este foarte bine reprezentată pe pereții templului și, dacă ai un ajutor care să îți traducă acolo unde te împotmolești, este grozav de interesant de descoperit. Ce nu este atât de ușor de descoperit sunt fețele regilor care se pare că au fost șterse de pe pereți de către creștinii fanatici. Au rămas însă inscripțiile…

Gata! Hai înapoi la trăsuri! Nu înainte să trecem prin valul de dovezi de iubire de comerciant a vânzătorilor din bazar. Mă lipesc de Mohamed, ghidul nostru. Și trec ca prin brânză. Știu că el va trebui să dea niște explicații mai târziu. E știută treaba că se ajută între ei, ghizi și comercianți. Observ asta și din atitudinea ghidului nostru. Ne ajută, însă nu este extrem de vehement cu vânzătorii, lăsându-ne cumva să ne descurcăm: fie reușim să ne ținem după el și după pasul lui iute, fie cădem pradă vânzătorilor. Reușesc să ajung la trăsură. Gata, am scăpat! Drumul de întoarcere este la fel de interesant. Parcă străzile sunt și mai animate. Ahhh, cât aș vrea să opresc calul și să cobor în piață! Poate dacă aș fi reușit să vorbesc cu Mohamed înainte, m-ar fi lăsat preț de vreun ceas două să mă plimb printre ai lui. Dar cum nu am stabilit nimic, rămân doar cu imaginea oamenilor grăbiți la cumpărături și cu sunetul chemării la rugăciune. Și cu înghesuiala de trăsuri, mașini și pietoni care împart aceeași șosea. Aceeași viermuială se vede și de sus, de pe puntea unde în timpul zilei am făcut plajă. Îl observ în liniște pe Mohamed: se asigură că toți turiștii lui s-au întors și că sunt deja la bordul navei; finalizează cu plata trăsurilor; discută aprins cu personalul vaporului, probabil încercând să organizeze ceva. Mă fascinează ghizii și munca lor. Și, până acum, mi se pare că printre cei mai buni sunt ei, cei din lumea musulmană. Anul trecut l-am cunoscut pe Adel în Iordania. Adel rămâne până în acest moment cel mai cel ghid cu care am interacționat. Anul acesta l-am cunoscut pe Mohamed în Egipt. Doxă de istorie, extrem de aplecat către nevoile clienților lui. Poate nu la fel de dezinvolt ca Adel, însă și mult mai tânăr. Sunt doi ghizi care au contribuit 90% la succesul excursiei în țările lor. Da, așa da!