Am plecat de la templul reginei. Peste drum, se înalță Medinet Habu, templul lui Ramses al III-lea, templul cu cele mai adânci hieroglife din tot Egiptul. Nu îl avem în program. Însă îl admirăm așa, de la distanță. Tractorul ne duce înapoi la autocar. Iar autocarul ne duce la vaporașul cu care vom traversa Nil-ul. Mâncăm pe malul gârlii. Și ne bucurăm de priveliște. Și de pescarii care își golesc năvodul. E agitație oarecum pe apă. Vase trec la deal și la vale. Transportă turiști, mărfuri, animale. Ok, deci oamenii se folosesc de ceea ce au. Nu cum se folosește tanti Firea de Dâmbovița. Aici se fac croaziere care varsă bani gârlă la buget. De fapt, și noi urmează să ne bucurăm de una! Însă, înainte să ne retragem pe vasul ce ne va legăna trei nopți de acum încolo, mai avem de făcut o oprire. Care ne va purta, cum altfel, în istorie. Ghidul nostru își începe povestea încă din autocar. Ca să nu ajungem la locul faptei habarniști. Începe poveste lui Amon-Ra. Un șmecher al vremii, zeul rege și zeul soare. Doi într-unul. Cumul de funcții, de! Era cumva de așteptat, deci, să avem de-a face cu un loc dedicat mărețului zeu. Și ne așteptam oarecum ca și templul să se ridice la nivelul măreției lui Amon-Ra. Nu ne așteptam însă să dăm peste un complex de temple. Căci mie una așa mi se pare, că templul Karnak este de fapt o comunitate de temple. Stați să le luăm pe rând…
Ajungem, carevasăzică, la templul Karnak. În inima Tebei, fostă capitală a Egiptului Antic. Intrarea în complex este parcă desprinsă dintr-un film în care berbecul din mine primește onoruri de la sfincșii cu cap de berbec și trup de leu care flanchează aleea. Dooomne, Amon-Ra este reprezentat cu capul de berbec. Știam eu, știam că am ceva sânge de zeitate care îmi curge prin vene. Închid ochii și mă bucur de primire. E adevărat că pe ici colo sfincșii nu mai sunt chiar întregi, dar să ne gândim: facem noi riduri după vreo câteva zeci de ani, ce să mai zicem de ei care rezistă și întâmpină musafiri de secole? Pe vremuri, stăteau cuminți înșirați de-a lungul celor 3 kilometri care leagă templul Karnak de templul Luxor. Acum ne întâmpină la intrare ca să se asigure că avem parte de o primire demnă de locul pe care urmează să îl luăm la pas. Complexul trece încă prin săpături. Încă se mai caută, pe alocuri se restaurează. Vorbim de mii de statui, de nenumărate clădiri sau rămășițe de clădiri, de inscripții fără număr care vorbesc despre acte de vitejie sau despre domniile faraonilor. Pentru că da, și-au băgat și faraonii nasul în construcția complexului. Și au adăugat construcții sau au dărâmat și construit. Aici e de fapt partea mai puțin grozavă: unii faraoni au dărâmat ceea ce construiseră predecesorii lor și s-au folosit de materialele astfel rezultate (așa a dispărut templul zeului Aton ridicat de Amenhotep IV). Thutmose III, doar din răzbunare sau poate din dorința de a-și demonstra măreția, a demolat sala destinată luntrii divine pe care o ridicase femeia faraon, Hatshepsut, și a ridicat alta în loc din granit roz. De fapt, se pare că Thutmose III a ridicat cele mai multe edificii în Templul lui Amon-Ra. S-o fi știut cu musca pe căciulă…
Nu o să vă povestesc de aglomerarea de intrări menite parcă a te face să te rătăcești. Nici de piloni, curți interioare sau săli. Nici nu cred că aș putea să vă vorbesc despre fiecare în parte. Pot doar să vă spun că este extrem de interesant să te plimbi prin istorie. Poarta pe care se intră este ultima construită. Așa că drumul pornește de la recent către de demult. Trecerea pe sub intrări și prin curți spre sanctuar echivalează cu întoarcerea în timp prin epocile istoriei egiptene. Sunt șase piloni care duc către Sanctuar: primul, de culoarea nisipului, seamănă cu intrarea într-un castel feudal, fapt care i-a făcut pe egiptenii mai apropiați zilelor noastre să numească ruinele de la Karnak fortăreața; al doilea pilon anunță intrarea în Sala Hipostil, sala coloanelor pe care stau pictate și sculptate scene eroice din timpul domniei lui Ramses al II-lea și unde lumina pătrunde în interior ca niște sulițe, dată fiind așezarea coloanelor; pilonul trei avea cândva o ușă din aur, încrustată cu pietre prețioase. Pe ceilalți trei îi știu doar din vedere, nu am povești despre ei 🙂 Că m-au furat poveștile despre Sanctuar, locul unde faraonul trebuia să aducă ofrande zeilor de trei ori pe zi. Acu’, ca orice manager care se respectă, domnia sa delega de multe ori aceste sarcini supușilor preoți. Care începeau un adevărat ritual: se rădeau pe cap și pe corp (bag seamă asta cu pilozitatea nedorită de pe atunci ni se trage), se spălau de trei ori pe zi întru purificare, purtau veșminte albe de in. După toate astea, se puneau pe rugăciuni și incantații care se desfășurau în interiorul sanctuarului, în timp ce racla unde era așezată statuia zeului era deschisă pentru ca statuia în care chipurile sălășluia zeul Amon să treacă la rândul ei printr-un ritual de purificare.
După ce ne povestește în mare istoria locului, ghidul ne lasă să ne plimbăm și să descoperim locurile. Nu înainte de a ne îndemna să dăm roată de trei ori scarabeului sacru, unul dintre cele mai vechi simboluri ale lui Ra, ca să ni se îndeplinească dorințele. Acuma, sincer, mi s-a părut mai interesant de urmărit de pe margine cum se învârtește lumea decât să îmi pun vreo dorință și să îmi fac iluzii că amețeala aia o să îmi aducă îndeplinirea ei. Ce e mega tare în faza asta cu scarabeul: nu toți ghizii dau aceleași indicații, așa că unii turiști o iau în sensul acelor de ceasornic, în timp ce alții merg invers. Pentru privitori e mai bine așa că nu amețesc. Se uită de fapt la o hărmălaie de posesori de dorințe. Biiine. Acu’ că dorințele sunt la dospit, mergem să ne plimbăm printre coloanele alea imense și să vedem și sala de festivități, un fel de căminul cultural, al lui Thutmose III, locul unde acesta îşi sărbătorea victoriile militare. Și obeliscurile. Atât pe cel al lui Thutmose I (21 metri înălțime), cât și pe cel al lui Hatshepsut (o enormitate de 30 de metri și 300 de tone de granit roz). Toți suntem curioși cum naiba au făcut de au transportat imensitățile făcute dintr-o singură bucată de stâncă. 6 luni. Atât a durat să ajungă obeliscurile la Templul din Karnak. Cum le-ori fi ridicat, cum le-or fi manevrat? Ghizii sunt rezervați în a da informații prea multe și, parcă fix pentru a pune și mai multe paie pe foc, nu găsești indicii referitoare la tehnicile de construcție nici printre inscripții. Se pare că nu s-au gândit că ar putea să ne intereseze acest aspect… sau… să fi fost altceva la mijloc?!
Mai rătăcim o vreme printre pietricele. În liniște, încercând să lăsăm să se așeze informațiile primite. Și să le dăm voie simțurilor să ne poarte în lumea aia de demult. Chiar dacă unii spun că templul din Karnak nu este cel mai impresionant din Egipt, mie mi-a transmis ceea ce cred că vrea să transmită: măreție. Și eu ca și oamenii obișnuiți ai vremii m-am simțit ca un gândac aflat în fața divinității. De fapt, măreția ansamblului exact asta urmărea: impresionarea afectivă și spirituală a celor care participau la ceremoniile închinate lui Amon-Ra. Nu degeaba i s-a dus renumele de cel mai important centru religios. Sala Hipostilă se întindea pe 5000 de metri pătrați, deci ar fi putut cuprinde toată catedrala Notredame. Domeniile templului se întindeau în vremea lui Ramses al III-lea pe 350.000 de hectare din Delta Nilului la nord și până la Nubia în sud. 80.000 de sclavi îl serveau pe Amon-Ra în Karnak. Măreție sau cum? Mă trezește din visare soarele care vrea să se bage la somn și nu poate să se schimbe în pijamale până nu mă vede afară din templu. Plec. Oricum, și noi trebuie să ne retragem pe vasul de croazieră ce ne va fi casă legănândă pentru următoarele trei nopți. Urmează să descoperim Nilul, autostrada faraonilor.
Ce e fluviul Nil pentru o țară 90% deșertică? Este viață. Recolte, pește, transport de oameni și mărfuri. Cam astea sunt darurile făcute de Nil egiptenilor. Până să fie ridicat marele baraj din Aswan pe care aveam să îl vizităm și noi, fluviul își revărsa apele începând cu sfârșitul lui iulie și stătea așa, preț de vreo două luni, lăsându-și noroaiele să îmbogățească solul arid al propriei lui văi. Începea pe urmă cultivarea de grâne, legume, cereale, ierburi. Ba, mai mult, cultivau inclusiv diverse plante din care obțineau uleiuri atât pentru gătit cât și pentru iluminat, in pentru țesături și papirus. Dincolo de orice, nu poți să nu te minunezi de capacitatea de a se adapta a oamenilor. Și de a-și transforma amenințările în oportunități. Fără să stea pe margine și să se jelească de lipsă de noroc sau de așezarea deloc prietenoasă pe hartă. Iaca, încă o lecție învățată. Aduce întru câtva cu ceea ce am văzut în primăvară în Israel, țara cu un sistem de irigații care îți ia piuitu, țara care a reușit nu numai să își asigure consumul intern de legume, ba a reușit să și exporte. În ciuda unui sol deloc prietenos cu orice tip de culturi. Laaasă, mă, că și noi avem! De import, inclusiv lubeniță!
