1 decembrie. An centenar. Toată lumea face planuri patriote. Eu nu. Poate nu sunt patrioată. Sau mi s-a luat de parade și fasole cu cârnați de când am făcut țurțuri prin Piața Victoriei ca să mă asigur că își fac unii treaba pentru care sunt plătiți. La mine nu face nimeni scandal ca să îmi îndeplinesc sarcinile de serviciu. Primesc salariu, deci prestez. Pe urmă, decembrie de obicei e morocănos, mohorât și rece. Iar eu îmbătrânesc văzând cu ochii, deci oasele mele au nevoie de căldură. Și moralul, de soare. Am încercat eu să îmi pun culoarea răsăritului în păr ca să nu mai fie nevoie să mă trezesc cu noaptea-n cap în vacanțe. Nu a avut efectul scontat. Cel puțin, nu asupra moralului meu. Eee, te lupți ce te lupți ca voinicul din poveste, mai bei nițică apă vie și până la urmă dai bir cu fugiții. N-o fi frumos, însă clar e sănătos! Așa că, mi-am luat iubirea de România și am fugit de acasă. La cald și bine. Am împușcat doi iepuri dintr-un foc. Că mai sunt și chitroasă. Și de ceva ani mă sigur că nu sunt acasă ca să dau de băut de Sf Andrei. Ok, odată stabilită fuga de responsabilitate, se impune alegerea locului unde mă voi pitula. Aș fi avut eu câteva idei numa’ bune de pus în practică, însă nu prea e timp mult de lăfăială și nici bani grămezi de aruncat pe geamuri. Trebuie ceva care să se încadreze într-un buget nici prea prea, nici foarte foarte; într-o locație nici prea aproape, nici prea departe; și musai să fie cald…deşi, nici chiar prea cald!
A fost extrem de simplu. Aveam de gând de vreo doi ani să ajung în Țara Faraonilor. Toată lumea mi-a pus piedici din cauza securității: “Mai bine te duci în Cernobîl decât să te duci în Egipt în vremurile astea!”, “Undeeee, măăăă? Păi tu nu știi că acolo autocarele cu turiști sunt însoțite de armata care își etalează cât mai ostentativ și nu cred că degeaba ăle mai şmechere arme”, “să știi că și în Mauritius e cald în perioada aia și pot să te ajut eu cu diferența de bani…”. Am primit chiar oferte tentante: “plătesc eu, numa’ hai du-te într-un loc mai plictisitor de liniștit!” Nimic nu a funcționat! Nici măcar faptul că Adel a mustăcit a nu anul trecut când l-am întrebat ce părere are ca și ghid de planurile mele. Berbeaca tot berbeacă… Nţ, nţ, nţ! Eu trebuie să ajung în Egipt cât mai repede, până nu se mai trezește vreun mai mare al cine știe cărei țări că vrea ceva de pe teritoriul faraonilor și pornește iar vreo nenorocire. Că nu mi-aș ierta-o, așa cum nu îmi iert că am pierdut șansa să văd Siria în plină splendoare înainte să se lupte nimeni pentru nimic și să distrugă totul. Așa că, Egipt să fie! Cred că vă e clar că nu știu mai nimic despre istoria locului. Mă duc iar învățăcel. De fapt, cred că tocmai ce am avut o revelație: de asta călătoresc eu așa mult ca să învăț istorie și geografie. Că, de, în școală aveam alte priorităţi…
Acuma, ca să nu moară chiar toți ai mei de inimă rea sau, mai rău, să nu mă sune din juma’ în juma’ de ceas ca să se asigure că nu m-au răpit, împușcat, torturat, aruncat la crocodili oamenii locului, am făcut un compromis. Și am plecat prin agenție. Bă, și mi-am jurat că nu mai fac asta decât cu ăștia de la Explore Travel, singurii din ale căror excursii nu m-am întors dezumflată sau dezamăgită la gândul că am fost ţepuită și că am plătit mai mult decât făcea excursia în sine sau total străină de grupul alcătuit din aproape juma’ de București sau cu servicii plătite de care să beneficiezi doar pe hârtie sau cu program alergat ca la maraton. Na, păi am făcut-o, asta e! Sănătate și-un praz verde! Hai să vedem ce o ieși din colaborarea asta nouă. Din păcate relația cu agenția a fost defectuoasă de la bun început, comunicarea cu ei fiind extrem de greoaie. De fapt, ce să mai la deal la vale, am simțit că nu prea îi interesează de mine ca și turist, ci mai degrabă de propriile lor buzunare și cam gata. În plus, am simțit cumva atitudinea: “trei lei dai, trei lei face”. Deși, să ne înțelegem! Excursia nu a fost una tocmai ieftină…
În ciuda tuturor temerilor mele de țeapă, am reușit să plecăm. În formulă de blog completă. Cronicar și pozar. Sculate într-o sâmbătă noaptea când tinerimea abia se întorcea din club, plecate rând pe rând cu un nene taximetrist care ne-a dat căldură cât să ne pregătească de noua locație și de noile aventuri, mâncate bine (câte o cafea), cu bagajul uşuuuurel uşuuurel ca un șpriț de vară (că doar cât să cântărească niște tricouri și șalvarii aferenți), pornim spre aeroport. Parcă nici frigul de afară nu ne mai intimidează. Las’, o să îi arătăm noi lui în câteva ore! Poate doar ceața să ne dea puțin de gândit, rămase cu o ușoară traumă după Toscana când ne-au dus din Florența în Pisa că “e frig, bate vântul, e moltto periculoso să aterizare aici!” Alungăm repede gândurile negre ca nu cumva să le atragem. Și ajungem pe Otopeni. Cu vreo juma’ de ceas înainte de ora stabilită pentru… în mod normal, aș fi scris întâlnire. Mnu, nu prea semăna a întâlnire descrierea pe care am primit-o de la agenție. Un domn urma să ne aștepte, să ne ajute cu ceva check in și să ne dea, așa credeam eu, material referitoare la următoarele șapte zile. Da da, mai trage o dată, Andreea!
A venit un nene. Sincer, am crezut inițial că e un cineva de la pază. Noroc că l-a trădat șnurul de la gât. Ne-a împins la două ghișee să facem ce avem de făcut și ne-a urat vacanță plăcută. Ba nu! Mint! Ne-a spus că în aeroport în Hurghada trebuie să ne obținem viza și că undeva ne va aștepta cineva să ne ducă la autocar. Îmbun! Pa, pa, ciao, la revedere! Eram ușor şocată… Intrată pe pilot automat, am preluat, ca de obicei, organizarea. Bodaproste că nu am luat tot grupul după mine, ci m-am concentrat pe formula cu care sunt obișnuită să plec. Așa automat făceam totul, încât i-am răspuns domnului de la security când a întrebat al cui e laptop-ul: “it’s mine!” Se pune omul pe vorbit în engleză. Ce să fac? Să o țin pe engleză? Nope, lasă, o dau pe limba noastră-i o comoară: “e al meu!” Se uită dezorientat la mine. După ce că piuisem din toate alea, că laptop-ul era luat sub lupă că prea e mic și verde, o dădusem rapid din engleză în română. “Ce o vrea cucoana asta portocalie în cap să ascundă?” Mă ia la întrebări. “Unde mergeți?” “În Hurghada!” “La plajă?” “Nu” “Sunteţi de acolo?” “Nu” “Atunci?” “Nu am apucat să mă trezesc și mi-a venit oarecum mai firesc să vă răspund în engleză…” Începe să râdă. Parcă îi și aud gândurile: “degeaba încearcă să se ascundă sub roșul ăsta… blonda tot blondă…” Mă lasă să trec și îmi urează vacanță plăcută, “oriunde ați merge…”
Am fugit mâncând pământul și m-am oprit direct cu nasul într-o cafea. Poate poate m-oi trezi. Și m-am trezit. Așa de bine, încât nu a mai fost chip să dorm în avion. 2 ore jumate de frichinit de pe o parte pe alta. Că acuși, fiind pe ieșirea de urgență, m-am cam lăfăit în scaun. Bine. Lasă. Am ajuns repejor. Ne-am așezat ca oile să ne luăm viza. 25 de dolari în schimbul ștampilei. Ce să zic, a mers mult mai repede ca în Israel… O fi fost datorită banilor, că în Israel e gratis. Gratis gratis, însă intră cine poate. Și dacă de intrat mai intri, să vezi cum e la ieșirea din țară. Dar despre asta am vorbit deja. Gata cu viza, repejor gata și cu control pașapoartelor și destul de repejor gata și cu bagajele. Lângă banda de bagaje, un domn cu o pancartă cu numele agenției ne privea ca o floricică. Îl întrebăm dacă putem ieși. “Da, da, stânga și dreapta.” Mergem iar ca oile. Dăm peste alți oameni cu pancarte. Ne întreabă ce hotel ne va fi gazdă pentru prima noapte. Păi de unde să știm? Că nu ne-a zis nimeni. Acuma, vă rog să vă imaginați: un avion întreg, că înțeleg că au fost turiști numai de la agenția asta minunată, orbecăind între cele șapte autocare. Ajungem să descriem programul. Că măcar pe ăsta îl știm de pe site de când ne-am ales excursia. Așa credem noi, că îl știm. Stai să vezi: unii avem croazieră. Îmnu, nu e criteriu de selecție. Toți avem croazieră. Da, dar pentru unii se întinde pe mai multe zile. “Ok, cine are? Să ridice mâna!” Ghidul, vorbitor de o română în continuă perfecţionare, strigă catalogul. Lumea e ocupată să mănânce șandvișurile pe care le-am primit în avion. Deci nu își aude numele. Începe haosul.
“Dar și eu merg la Piramide!” “Da, mergeți, dar cu ce? Cu trenul sau cu autocarul?” “Şi noi avem croazieră!” “Începând cu a câta zi?” “Păi nu mai știm, nu avem programul, însă sigur avem croazieră pe Nil…” Cu chiu cu vai se face lumină în program. Ai fi zis că hop, am sărit pârleazul. Nope, nu. Începe calvarul hotel. Da, din nou. Că în autocar trebuie să fie turiști și de la un alt hotel în afară de al nostru. Iar ceață. Iar se strigă listele. Iar se explică. Pare că toată lumea a înțeles. Până când ajungem la primul hotel. Unde o luăm de la capăt. Coboară și turiști care nu ar trebui să coboare. Își iau inclusiv bagajele, căutând minute bune după ele. Când să ajungă la recepție, nu sunt pe liste. Deci, nu trebuia să coboare. “Păi de ce ați coborât?” “Păi așa am crezut că trebuie!” Bine naiba că nu a plecat autocarul să îi văd cum aleargă sprinten după el. Abia acum înțeleg de ce în prima zi după cazare avem timp liber. Pentru că va duuuura. Și va durea. Din toate explicaţiile repetate mereu de ghidul nostru, înțeleg doar că mâine se pleacă la 4. Ok… ca la orice răsărit tras de Sonică mai mereu în vacanțe. Bine! Hai să ne luăm camera și să scoatem șalvarii și sandalele din bagaj. Când am plecat din recepție, încă mai erau întrebări. Ok, deci din cauza asta nu vrei tu, Andreea, să te faci ghid!
Hai că scăparăm! Nu ne dă pe spate camera. Dar, cum am mai zis, nu e așa important. Aici vom dormi și cam atât. Iar asta cu dormitul e mult spus. Căci, noaptea va fi scurtă. Dăm rapid o tură de resort. Aaaa, uitasem. A se nota o premieră în viața mea: am avut brățară. Din aia de om lăsat în țarc. Prima dată…şi cred că și ultima. Am luat-o agale. Spre Marea Roșie unde ne-am înmuiat picioarele și de 1 Decembrie anul trecut. Numai că de pe un alt mal. Da, e lume la plajă. Și chiar bronzată! Ba chiar și în apă sunt vreo câțiva curajoși. E adevărat că majoritatea femei. Nope, nu pentru că ele sunt mai curajoase. Nu, pentru că sunt musulmane. Și, deci, sunt îmbrăcate din cap până în picioare în ceva costum pe care îl bănuiesc a fi fost de scafandru. Plajele arată super. Deși se simte puțin extra sezonul. Adică oamenii repară pe ici pe colo. Fără însă a te deranja prea mult din prăjeală. Sau poate nu o fi doar extrasezonul și lupta Egiptului de a reveni în forță pe piața de turism să fie abia la început? Pentru că da, mi se pare că încă nu sunt lucrurile așa cum ar trebui. Însă clar sunt pe drumul cel bun!
Două întâmplări ce merită amintite: întâlnirea cu un localnic care a ieșit din te miri unde, pe o portiță pe care stătea scris “military only”. Omul este parcă rupt din istoria locului. Și, normal, în schimbul câtorva țigări și a vreo trei firfirei, stă la poză. Și ne povestește câte în lună și în stele pe limba lui. Face lumină în întrebările noastre legate de mizeria ce zace la malul mării pe plaja asta care a avut ghinionul să fie teritoriu militar: “sunt gunoaiele aduse de Mare…” Dumnezeule Mare, asta aruncăm noi în ape, indiferent cum le-o chema pe ele?! Și a doua, un ponton pe care stau înșirate, ca mărgelele la gâtul unei blonde bunăciune, șezlonguri apetisante care îți fac cu ochiul să le ocupi întru prăjire. Înmuierea în apa deloc roșie a mării se face coborând pe câteva trepte. Fascinant cum, înainte să cobori, dai de un anunț prin care ți se transmit informații legate de adâncimea apei. Să nu cobori ca fraierică și să îți dai seama că te-ai dat înotător degeaba că nu ești în stare nici pluta să o faci atâta vreme cât nu poți să simți nisipul de pe fundul mării sub tălpi. La capătul celor 300 de metri pe ponton, ne dăm în taină cu un nene care ne oferă freşuri. De căpșune și guava. După ce pleacă vânzătorul, stăm în liniște. Să ascultăm poveștile Mării. A strâns câteva de anul trecut până acum. Soarele, gelos, coboară repede și ne fură căldura. Ok, ok, pornim spre cameră. Oricum, avem doar câteva ore de somn. Înainte să plecăm spre Valea Regilor. Și nici nu ne bucurarăm și noi de all inclusive. Mâncare și băutură cât cuprinde, pe de-a moaca… Ptiu, să vezi!
