Pentru că ne-am organizat destul de bine și am reușit să ne ținem de vizitat, penultima zi este rezervată toată pentru San Gimignano. Că prea îl laudă toată lumea. Și pentru că în Manhattan nu am ajuns. Și atunci am zis că să îl vedem pe Manhattan-ul ăsta medieval. Ok, aveam să ne lovim de turnurile lui încă de cu zori când am ieșit în vie să vedem care e treaba cu răsăritul. Am și zis la un moment dat, încercând să le fac pe cocălătoare să vadă potențialul zonei în realizarea unor fotografii de vis: ”uite, putem să ne folosim de furnalele alea de la fabrica aia din depărtare ca să avem subiect în cadre!” „Alooo, incultură cu față de om! Ăla e San Gimignano unde o să ne petrecem noi ziua și alea sunt cele 14 turnuri care au mai rămas în picioare din cele 72 câte au fost inițial!” „Duuuu-te, măăă! Tu mă duci cu preșul, unde naiba să încapă 72 de turnuri într-un orășel așa mic? Poate doar dacă fiecare casă avea turnul ei!” mă scot eu cu tupeu din încurcătură. Aveam să mă conving mai târziu că dreptatea nu era de partea mea. 72 de turnuri, fraților, ridicate de familiile înstărite din Evul Mediu.
Am intrat în orașul mustind de turiști. Dacă mie îmi place de obicei liniștea, ziua asta, venită după atâta vreme de noi cu noi pe străzi, a venit când trebuia. Aşa am gândit până în momentul în care am vrut să fac o poză și îmi intrau în cadru ba capete, ba mâini, ba genți care nu îmi aparțineau. În San Gimignano găsești magazine la tot pasul. Și cafenele. Și locul unde, teoretic, se vinde cea mai bună înghețată din lume. Nu sunt de acord cu certificarea dată de Trip Advisor. Clar înghețata din Volterra a fost muuult mai bună. În schimb, faptul că orașul este pietonal mi-a mers la suflet. Chiar dacă pare ușor sufocat de hoardele de turiști care vin valuri valuri, purtați prin magazine de ghizi care îi asigură că îi duc în locuri cu cele mai tradiționale produse și cu cele mai mici prețuri, ai loc să te rătăcești. Și, dacă îți dai voie să te îndepărtezi de obiectivele care musai trebuie bifate dacă e să te iei după site-urile de prezentare ale orașului, vei avea șansa să îi simți farmecul și parfumul medieval. Noi am ieșit din mulțime și am luat-o la întâmplare, chipurile spre zidurile care înconjoară orașul. Am mers agale, încercând să descoperim fiecare locșor dosit de lume. Normal că până la urmă tot în inima orașului ajungi. Însă ai avut deja parte de timpul tău cu orașul.
Am încercat ca seara să ne prindă într-unul din turnuri ca să putem vedea orașul scăldat în lumina caldă a apusului. Nu ne-a ieșit. Turnurile erau închise încă de la ora 5. Bine, nu-i nimic! O să luăm prânzo-cina și o să plecăm să ne găsim alte locuri de unde să rămânem cu amintiri numa’ bune de transformat în wall paper. Asta am și făcut. După ce am cumpărat ceva vinuri mai degrabă la insistențele uneia dintre cocălătoare decât din proprie iniţiativă, convinsă fiind că voi da fatality cardului în Duty Free, am luat-o la goană pe dealurile Toscanei ca să surprindem un soare somnoros cum trage jaluzelele. Ne-a ieșit și nu prea. Însă ne-am distrat în alergarea aia contra cronometru. Am ajuns în locuri care se înfundau. Sau în locuri în care erau doar rangeri pentru că am zis să o luăm după mașina lor că sigur duce drumul undeva. S-au uitat oamenii crucindu-se la ăle trei muieri care alergau un soare. Și îl alergau pe alocuri cu scârțâit de roți că doar ceasul nu așteaptă pe nimeni. Nici măcar pe el, pe soare.
Ultima zi de Toscana ne prinde iar în viile oamenilor, încercând să ne jucăm cu ceața, cu razele soarelui și cu frunzele viței de vie. Eheeei, unele cadre ies numa’ bune de lăudat cu ele în fața nepoților. Altele au ajuns în burta lui Recycle Bin. A contat din nou timpul pe care l-am petrecut acolo, dis de cu noapte-n cap. Răgazul de a ne despărți cum trebuie de Toscana. Am avut parte de un ultim mic dejun cu turnurile lui San Gimignano în fața cafelei, l-am felicitat pe Alessandro pentru treaba grozavă pe care o face și am luat-o din loc. Cu gândul de a ajunge în San Miniato. Domne, ne-am ținut de plan. Și am ajuns. Numa’ că nu am poposit prea mult. În afară că am urcat la fortăreață și am încercat un Cannoli cu ciocolată, nimic ce să merite amintit. Hai să mai trecem la bile albe și Piazza della Republica, motivul pentru care ne-am și dus. Că îmi amintea de Spania. Am decis să mergem mai degrabă la Pistoia. Și, da, a fost o decizie înțeleaptă. Măcar în Pistoia erau oameni pe străzi. Pentru că piațetele erau pline ochi de italieni ieșiți cu cățel și purcel la masă în oraș. Și ne-am ales și noi o tratorie. Ca să mâncăm o lasagna ca de rămas bun așa. Bine, am ales Pistoia și pentru că era destul de aproape de aeroportul din Florența și nu urma să stăm pe drum cu orele.
Drumul până la aeroport și acțiunile premergătoare predării mașinii au curs normal. Fără incidente, fără probleme, fără întârzieri. Numai că… Odată ajunse în Florența, mi ți se porni o furtună cu vânt aprig de te lua pe sus, cu un frigălău de trecea inclusiv prin geaca mea destul de rezistentă și luptătoare în alte condiții. M-am și gândit… să vezi că nu zburăm. Eeee, zic, nu se poate! Ne despărțim din nou: astea care avem bagaj la cală rămânem să așteptăm deschiderea check in-ului. Cea care e floricică o ia înainte ca să aibă timp de ceva shopping în Duty Free. Sau așa credea ea. Că o văd că se întoarce mai repede decât a plecat. „Cică să aștept, chiar dacă am check in-ul făcut!” „Ok, probabil e problemă de bagaje, poate vor să le vadă, să le cântărească, să le verifice!” îi zic și îmi zic. Mnu, e problemă de altceva. Zborul a fost redirecționat către Pisa pentru că pe Florența nu e safe să se aterizeze. Or să ne ducă și pe noi cu autocarul. Se creează îmbulzeală. Italienii sunt oricum, numai punctuali nu. Așa că, după ora pe care ne-au spus-o inițial, lumea începe să se agite, să se enerveze, să vocifereze. La urcarea în autocar, alt haos. La preluarea bagajelor în Pisa, din nou dezorganizare totală. Unii alergau să ducă bagajele înapoi la autocar pentru că nimeni nu le-a zis ca tot ce merge la cală să fie lăsat în autocar pentru a fi preluat de personalul aeroportului și dus direct la avion. Alții merg și le predau la un birou de check in. În difuzoare, o tanti tot strigă disperată că last call for Romanian passangers. Dar, the Romanian passangers sunt toți prinși la controlul de la Security. Un vis, ce să mai! Să mai zic că ciuciu Duty Free! Norocul lu’ cumnatu-meu a fost că a insistat cocălătoarea să iau vinuri din San Gimignano. Că altfel… Ajungem în România cu vreo patru ore întârziere. Ca să avem aventură până la final!
Dincolo de poveste: Toscana merită văzută! Vinurile sunt dumnezeiești (încep de la 5 euro sticla și merg până unde te ține buzunarul), locurile sunt formidabile, brânza și cârnații – curcubeu pe cerul gurii, pastele și lasagna nu au nici o legătură cu ce mâncăm noi p-aici sub aceste denumiri și, de obicei sunt în jur de 15 euro/porție, înghețata e în funcție de locul unde o mănânci, minunată sau obișnuită și te costă cam 2 euro/cupă, cazările nu sunt exagerat de scumpe, pe noi ne-au costat în medie cam 30 euro/persoană/noapte (am avut cazări în pensiuni, însă pensiunile lor sunt un fel de conace la noi). La capitolul cazări am lucrat cu Booking și nu au fost rezervări făcute decât cu o zi înainte tocmai pentru că am vrut flexibilitate. Buburuzoiul a fost vreo 800 de RON/ 9 zile și a mâncat motorină cam de vreo 40 Euro/persoană. Am parcurs cam 1200 km. Tot la capitolul cheltuieli cu ea, intră parcările. În medie 1,5 Euro/oră. Bineînțeles că poți găsi și parcări gratuite, însă nu am stat să pierdem vremea. Mai ales că am împărțit costurile la 3, câte am fost noi în tura asta. Și bineînțeles că, la capitolul parcări, trebuie avut grijă că unele sunt doar pentru rezidenți. Așa cum altele, majoritatea ca să fiu mai exactă, devin free of charge după ora 18 și în weekenduri. Nu aș pleca în Toscana prin agenție. Este o destinație care poate fi extrem de ușor de vizitat. Și, da, aș opta din start pentru o mașină închiriată ca să poți să te duci pe unde nici cu gândul nu gândești.
Noi am lasat Italia în urmă. Mai avem o ieşire în 2018. Într-o altfel de destinaţie. Dar Italia ne va prinde din nou din urmă la sfârşit de februarie. Până atunci, să hoinărim cu spor!