Gata! A venit momentul să ne luăm pa pa de la cazarea în Val D’Orcia. Și să ne mutăm la San Gimignano. Habar nu aveam noi cât de tare ne va surprinde și această ultimă campare. Ne-am luat catrafusele și, pe la un 5.30 dimineață, am pornit spre Agriturismo Bacoleno, alt loc mega cunoscut printre fotografi și de către vânzătorii de suveniruri care te ajută să păstrezi parfumul vremurilor trecute trimițând acasă o vedere. Ritualul se repetă, că doar de aia e ritual: adormite, morocănoase, ușor acide, nebăute cafea. Nu ne rătăcim, nu căutăm ca bezmeticele locul, nu ajungem în altă parte decât trebuia. Ajungem la timp, fix unde trebuie. Da, numa’ că nu ne va ajuta locația pentru răsărit. Ok, hai să o luăm așa, la întâmplare, pe drumuri ca să găsim un loc de unde să îl prindem în offside pe soare când își dă jos pijamalele. Trecem prin sate adormite. Nu e nici picior de vietate pe nicăieri. Urcăm dealurile. Coborâm dealurile. Alea pe care le-am urcat. Ne sucim. Ne întoarcem. Găsim un loc numa’ bun să nu încurcăm circulația care se face remarcată prin lipsă. Coborâm din mașină ca să testăm terenul. Urcăm mai repede decât am coborât. E friguţ. Sau poate nu e, însă noi suntem primăvăratic îmbrăcate.
Ne mai încălzim câteva minute. Și gata. Cerul ia foc. Sau așa am crezut când am văzut văpăile alea portocalio-roşiatico-violete. Nu mai putem să rămânem pasive la spectacol. Sonică sare disperat ca un cățel care a ajuns acasă și nu e lăsat să coboare din mașină. Bine, coborâm. O luăm la picior pe câmpurile pregătite deja de iarnă. Ne mișcăm și nu mai simțim răcoarea. Hai că acum, că se crăpă de ziuă, putem vedea că între coline un cioban își mână turma de mioare. Deci, nu suntem chiar singure p-aci. Ne jucăm, eu cu Sonică, cu lumina, cu casele, cu mioarele. În fotografii. Parcă ușor gelos că alții sunt vedetele, soarele iese morocănos. Și parcă ușor încruntat. Dacă ar putea, s-ar întoarce cu spatele la noi. Păi ori am venit pentru el, ori am venit pentru colinele alea plictisitor de tăcute? Staaai, domne, uite că te vom fotografia și pe tine! Hai, zâmbești? Ca o duduie îmbufnată pe care consortul, deși a fotografiat-o în cel puțin 2000 de cadre, nu a vrut să o mai fotografieze încă o dată cu părul așezat altfel, așa ne privește Măria Sa. Încet încet, se ridică și se răzbună, luându-ne lumina caldă și inundând totul cu prea multe raze dușman al cadrelor perfecte. Bine, o să plecăm și o să te lăsăm singur cu colinele tale!
Înapoi la Bacoleno. Încălcăm legi. Intrăm pe proprietatea privată a omului. Ne căutăm locul. Ca o cloșcă pe ouă. O luăm pe câmp. Pare a fi o potecuță lată cât un bocanc nr. 38 așa. Ok, a mai fost lume p-aci. Fără ca asta să mă scuze neapărat, mă adâncesc pe câmp. Aud voci. Nu sunt fetele că ele au rămas pe drum… aolooo, or fi proprietarii! Să te ții acu’ scandal, Andreio! Cu gândul la toate astea, îmi așez pe moacă cel mai naiv zâmbet de care sunt în stare, gata să o dau pe glume ca să detensionez situația. Nu e nevoie! Sunt doi fotografi cu tot cu trepied după ei. Aaaa, bun așa! Probabil și ei au venit tot după urma de bocanc. Schimbăm câteva amabilități și ne vedem fiecare de fotografiatul lui. Ei se mișcă, schimbă unghiul. Și noi după ei. Trebuie să mai stăm vreo 30 de minute să se ridice soarele bine și să dispară umbra din poze. Bine. Să fi fost după mine, nu cred că mai aveam răbdare să mai aștept. Dar, în compania cocălătoarelor, timpul a trecut repejor. Biiine, ne-am și prostit cu ceva cadre de piţiponcele, înainte să pozăm ăi chiparoși preț de vreo 50 de cadre așa… Măăă, ia dă-o-n colo de treabă, sunt niște chiparoși și o casă. Mai avem o mie de fotografii cu chiparoși și case! Hai în Certaldo să bem un capucino.
Ca în orice oraș care are două identități, una nouă și cealaltă veche, pe ăsta nou nici nu l-am băgat în seamă. Am văzut ceva oameni adunați la taifasuri, ca în orice alt loc din Italia. Nu ne-am oprit însă. Am pornit cu telefericul spre Certaldo Alto. Nu mai mult de două minute și eram deja pe strada principală a vechii cetăți. Frumoasă așezare, cum numai așezările din Toscana pot fi. Străzi înguste ca peste tot pe unde ne-am plimbat până acum, turiști puțini, liniște de an 1500, clădiri medievale construite din cărămidă roșie, terase cu mobilier din fier forjat, curți interioare ce se ascund în spatele zidurilor de cărămidă, grădini înflorite care oferă vederi panoramice fie ale orașului nou, fie ale colinelor acoperite cu vii sau livezi de măslini. În multe dintre clădiri s-au deschis restaurante unde domnesc produsele locale. Îmda, aceeași problemă a orei de deschidere. Găsim un loc unde tanti vânzătoarea ne face pe loc un sandviș. Ca să nu mai fim supărate pe orarul ăsta ciudat al meselor la ei. Și ne povestește și legenda cepei. Care a fost cândva, în istorie, reprezentată pe stema locului. Nici vorbă să mai găsești în zilele noastre culturile de ceapă de altădată. Însă, în povestirea din Decameron, spusă de Dioneo în cea de-a șasea zi, istorie care se petrece aici, în Certaldo, personajul principal este Fra Cipolla, Fratele Ceapă mai pe românește. Povestește frumos doamna făcătoare de sandviș. Și, în general, poveștile mă atrag. Acum însă o trădez pe povestitoare pentru o baie de soare. Cât am stat noi lâncezind la soare, au apărut grupuri de elevi ca să viziteze palatul. Bine că venirăm mai devreme. Nu am mai fi găsit nici măcar o masă să ne sorbim cafeaua.
Mai dăm o tură de orășel. Ca să ne rămână bine întipărite în minte imaginile. Și îl părăsim exact când începea să devină mai animat, lumea pregătindu-se pentru prânz. Nu mai coborâm cu telefericul. Coborâm la pas, mult mai vesele decât la venire și cu mult mai multe întrebări: „oare cum or băga mobila în casă pe ușile astea așa înguste? Or face scripete și le-or urca pe fereastră? Nu, nu cred, nici ferestrele nu par prea largi! Or dormi pe podea, nu or avea și ei paturi, canapele, ceva?” Noroc că suntem mâncate că și aci ne-am fi ciondănit, pe cum își bagă italienii din Certaldo canapeaua în apartament. Probleme serioase, de vacanță! Coborârea nu e lungă. Să zic vreo 10 minute. Am trișat cu urcarea, ar fi fost interesant de urcat per pedes până în orașul vechi. „La cât îmi era mie de foame, să crezi tu că urcam eu pe jos!” „Da da, și la cât eram eu de dornică de o cafea și o țigară, fix asta nu mai făceam, nu mai urcam pe jos ca să îți facem ție poftele! Și oricum, după trei metri ne-ai fi creierit cu „eu până aici am putut, mai departe nu mai urc” de ar fi trebuit să tragem de tine și să găsim fel și fel de tertipuri să te motivăm! Cam cum le faci tu lu’ nepo 1 și lu’ nepo 2…” „Bine, mă, simpaticelor! Și mi-am promis că nu mai plec cu voi…”
Tot ciorovăind ca un cârd de gâște, am ajuns la mașină. Și am lăsat Certaldo în urmă. Mergem să lăsăm bagajele la cazare și pornim spre Volterra. Drumul șerpuiește iarăși printre dealuri pline cu viță de vie. Sau măslini. Nu știm unde să ne uităm mai repede și de ce să ne minunăm mai întâi. Zărim turnurile lui San Giminiano. Ok, ne apropiem de cazarea noastră. Il Casale del Cotone. Așa se numește locul care ne va găzdui pentru ultimele două nopți de Toscana. Arată bine în fotografii. Să sperăm că arată bine și la fața locului. Am fost puțin reticentă la alegerea locației pentru că pare destul de aproape de șosea. Nu mai suntem în câmp. Chiar așa e. Aproape de șosea. Ne dăm seama când prietena Gabriela ne pune să virăm stânga din scurt. Nu reușim să urcăm panta din prima. Noroc că avem o șoferiță destul de activă în ale șofatului și nu este șoferiță doar de weekend. Și ne suie până la urmă. Dumnezeule, cum arată grădina! Parcă am coborât într-o bucățică de Rai. Dacă Rai-ul o fi de bine că uneori cam am dubii… Spre surprinderea mea, camera noastră este gata. Ne întâmpină chiar proprietarul locației despre care aveam să aflăm mai târziu nu numai că este foarte implicat în tot ceea ce înseamnă organizarea și conducerea locului, însă ne și cunoaște ca nație destul de bine fiind căsătorit în trecut cu o româncuță cu care are 2 copii și pe care, deși nu mai sunt împreună, a oprit-o să lucreze cu el aici. L-am urmărit în fiecare dimineață când mergeam la micul dejun cum organiza ziua de muncă și își coordona oamenii. Mi-a spus că pensiunea asta este jobul lui și că îi ocupă 12 ore pe zi. Și că e musai să se implice pentru că vrea ca lucrurile să meargă bine. Mi-a plăcut atitudinea. Mult de tot…
Scăpăm de bagaje, ne certăm care cum dormim și stăm așa bosumflate preț de vreo câteva zeci de minute, timp necesar pentru a se domoli orgolii și draci. Așa e într-un grup de muieri și, mai ales, așa e cu mine! După ce ne-am calmat, după ce am realizat că nu vom divorța niciodată deși ne amenințăm mereu, după ce am fotografiat șopârle și flori în curtea pensiunii și ne-am speriat de șerpii din grădină, am pornit cu cântec vesel înainte, spre Volterra, orașul lui Vampir și lui alabastru. De cum am ajuns, am știut că o să ne placă. Poate pentru că am început cu o înghețată grozavă, poate printre cele mai bune mâncate de mine world wide. Pe străzile pietruite am găsit parcate zeci de rulote cu ceva Cinema inscripționate. E clar, se filmează pe aci pe undeva. Da, știam că locul e căutat pentru diverse filme datorită aerului pe care îl are. Că doar nu degeaba i-au adus aci și pe cei din Twilight ca să tragă scene. Până să ajungem noi la locul unde se filma, am început să luăm la pas străduțele. Peste tot magazine cu suveniruri, bijuterii, pielărie, vinuri. Normal că, indiferent cât te-ai strădui să te abții, vei pleca cu ceva bani lăsați aici. Firesc că nu fac excepție. Am lăsat în Volterra câteva zeci bune de Euro în schimbul a două genți de piele și a câtorva perechi de cercei.
Locul este înțesat de tratorii. Închise la ora la care am ajuns noi, însă ele există. Și înțeleg că au și mâncare excelentă. Nu am avut norocul să testăm cu papilele gustative din dotare. Nu aveam de gând să rămânem până la ora 19 ca să vedem care e treaba cu mâncarea locală. Deși toată lumea spune că mirosurile care ajung în stradă după blestemata oră 19 sunt cele mai bune reclame făcute locurilor. Așa o fi! Noi am mâncat niște cică foccacia. Care nu a avut nici o legătură cu ce am văzut în alte părți și care ne-a folosit doar ca să ne luăm gândul de la mâncare, fără însă a ne aduce vreo satisfacție orgasmică. Ne-am asumat semi eșecul culinar și ne-am văzut de treabă. Cum în Piazza dei Priori se filma ceva și accesul era blocat, am luat-o agale pe zidurile orașului poate poate ‘om vedea marea. Fiind în prag de apus, locul este plin cu doamne și domni, mai tineri sau mai copți, în căutare de romantism și tandreţuri. Cum încă nu îmi accept vârsta, eu o iau după ăștia tineri. Și mă tot cocoţ pe niște scări, în speranța că voi ajunge la Teatrul Roman. Ajung într-o înfundătură de unde pot, cel mult, să văd cu cine se bagă în pat în seara asta soarele.
La întoarcerea către locul unde am abandonat mașina pentru cele câteva ore în care noi am bănănăit pe străzile pitorești, urcăm ca oamenii în parcul care găzduiește și situl arheologic. Bine că nu am venit mai devreme că oricum era închis. Mai facem câțiva pași și ne decidem să declarăm închise lucrările de călătorie pentru ziua de astăzi. Avem de gând să ne întoarcem și mâine o tură în Volterra. Poate ne lasă să intrăm și în piața care astăzi era platou de filmare, în spatele căruia se împingeau italienii. Că noi, turiștii, nu prea recunoșteam actorii. În schimb, ei, localnicii, se împingeau, fotografiau, strigau, se extaziau la vederea celor doi actori, am tras eu concluzia după vacarm că erau protagoniștii, care se strecurau cu greu prin mulțime. Mi-a și părut rău că nu am făcut și eu o fotografie. Cine știe ce Oscar vor câștiga oamenii și eu am ratat șansa de a respira același aer cu ei. Ar mai fi un motiv pentru care să ne întoarcem: poate mai mâncăm o înghețată. Că tare bună a fost!
