Printre locurile cele mai fotografiate ale Toscanei, am găsit și The cypress spring. De fapt, am găsit după îndelungi căutări. Înșiruirea de chiparoși pleacă din Monticchiello și duce către Chianciano Terme. Înainte de a merge în Monticchiello ne-am abătut preț de câteva minute de la drum în căutarea locului de unde am putea surprinde cel mai bine lanțul de înăltuți din ăștia perfect tunși. Dincolo de fotografii, rămânem cu momentele de căutare în care ne-am ciondănit, ne-am rătăcit, ne-am distrat. Încă o dată ne-am dat seama că de fapt drumul contează și nu neapărat ce se află la capătul lui. Nu puteam să ajungem în zonă și să nu acordăm câteva ceasuri din timpul nostru de vacanță lui Monticchiello. Care ne-a primit cuminte, tăcut, aproape părăsit. Ca orice orășel cetate care se respectă. Scria pe o plăcuță la o poartă: „a casa dei nonni”. Fix așa m-am simțit, de parcă eram acasă la bunicii italieni: în grădinile verzi ale caselor îmbrăcate la propriu în muşcate, așteptând parcă să apară de pe vreuna din străzile tăcute o bunicuță căruntă care aduce în plasă pâine caldă, crocantă și brânzeturi gustoase.
Da’ ce zic eu aci, că tocmai de un nonno am avut parte când am vrut să cumpărăm ceva biscuiți cu care să ne păcălim foamea pentru încă o vreme. Fără să ne dăm seama, am ajuns la punctul de informare turistică în care găsești un domn cărunt, șugubăț și vesel, gata oricând să te ducă să vezi micuțul muzeu etnografic care se găsește în camera alăturată punctului de informare. L-am vizitat, deși eu voiam doar biscuiții. Nu a fost chip să scăpăm de bătrânel până nu am dat un tur de locație. Ce să zic…biscuiții chiar au meritat, au fost cei mai buni pe care i-am mâncat în Italia. Am scăpat cu greu din raza vizuală a bunicului mai sus amintit și am pornit pe repede înainte pe străduțele adiacente, de teamă să nu ne oprească și la masă. Căci, da, tot aici găsești și un locșor unde te poți bucura de un prânz tipic toscan. Nu asta era intenția noastră căci mai aveam de colindat. În plus, fix la intrare în sătuc este o terasă care te invită să îi încerci pastele cu ochii la colinele din apropiere sau la Pienza care se vede într-o îndepărtare nu atât de îndepărtată. Așa că, dacă ar fi fost să ne oprim pentru prânz, cu siguranță am fi preferat să stăm ca șopârlele la soare și să vedem cum sunt nucile aci în zonă. Nucile alea de deasupra pastelor cu brânzeturi…
Următoarele ore vor rămâne cu siguranță în poveștile și în amintirile noastre mult și bine. Am pornit în căutarea unui zig zag perfect făcut de, ce altceva, un cârd de chiparoși. Citisem că trebuie să ajungem în La Foce. I-am dat indicații clare și precise Gabrielei. Mă rog, se pare că nu atât de clare și precise. Că mai întâi ne-a dus printr-o pădure pe un drum ce ducea la o pensiune care nu avea nici o legătură cu ce voiam noi să fotografiem. Ok, plecăm. Ne oprim la La Foce. Lăsăm mașina în parcare și pornim pe câmpuri pe care probabil nici nu am fi avut voie. Iese ceva, însă nu ce ne doream noi 100%. Ne dăm seama că ăsta e restaurantul La Foce. Iar noi trebuie să ajungem la domeniu. Ok, pornim iarăși. Ajungem la domeniu și, pentru că citisem ceva de un drum care trece pe lângă parcare, ne avântăm. Era clar de la bun început că e un drum de munte. Însă, cu încăpățânarea și negarea omului care simte că e mult prea aproape de ceea ce caută ca să se dea bătut, nu vrem să acceptăm că nu mergem bine. Înaintăm cu încăpățânare până când ne dăm seama că s-ar putea să rămânem pe aici că vaporul a rămas în Germania, aici avem un buburuzoi. Întoarcem în mijlocul cărării de munte. Cu Tatăl Nostru spus în gând și cu ghidaj clar „parcă ar mai merge puțin, încă vreo 1.3 cm, hai acum cu spatele, hai că mai ai 4.3 cm până la copac”. Oooo, măiculiță olteancă! Îmi spun în gând: „Andreea, dă-o naiba de treabă, încăpățânarea asta a ta ne va băga în belele într-o bună zi… nu departe de ziua de azi!”. Coborâm din pom. Că așa am avut senzația, ca eram undeva în pom. Nici acum nu îmi explic cum de a putut să urce biata mașină. Dacă ar ști ei, oamenii de la închirieri, pe unde am testat noi închiriata lor…
Nu ne dăm bătute. Știu că tot din cauza mea. Suntem mult prea aproape. Ceva pur și simplu greșim. Dar miros că suntem extrem de aproape. Ne calmăm. Căutăm pe GPS. Și decidem să mai facem o singură încercare. Pornim pe un drum asfaltat. Încep să mă resemnez. Doar citisem de un drum rău, cu hârtoape și denivelări. Care semăna cu ăla de acum câteva minute. Nu prea cred că mergem bine. Oprim mașina într-o parcare de două locuri. Și facem câțiva pași. Pe lângă noi trec mirați domni în vârstă care au ieșit la plimbare cu asistentele care îi îngrijesc. Pariez că sunt românce… Parcă am fi într-o stațiune. Îmi arunc ochii în dreapta. Daaaaaaa! Asta e imaginea, de aici au făcut mai toți fotografii poză acestui zig zag atât de căutat. The cypress swirl road… Sau cel mai căutat obiectiv al nostru. Acuma, că l-am căutat mult și bine nu ar fi așa o problemă. Problemă a fost că fotografia neprelucrată arăta destul de plictisitor, nimic uau, o înșiruire de chiparoși pe drumul ce duce, cum altfel, la o pensiune. Ca să arate așa, ca de gală, trebuie ușor fotoşopată. Îmda, îmi place mie tare să prelucrez fotografii… Măcar am primit încă o dată aceeași lecție pe care o tot primesc de vreo doi ani încoace: toți fotografii prelucrează fotografiile.
Și, tot la capitolul fotografii prelucrate, intră și chiparoșii cei mai fotografiați și cei mai prezenți în descrierile Toscanei. Locul este undeva între San Quirico și Montalcino. Și arată interesant. Primăvara, cred. Că în octombrie nu prea m-a dat pe spate. Acuma, așa cum ziceam, dacă te apuci de prelucrat muncitorește, da, vei scoate o fotografie numa’ bună de vedere. Eheee, Andreea, bag seamă că nu prea știi să apreciezi ceea ce vezi…Bine, bine, hai în Montalcino să mâncăm și să vedem apusul! Și duse am fost! Am ajuns relativ repejor. Primul lucru: hai să mâncăm! Având în vedere că peste tot citisem că vom ajunge în Raiul lui Brunello de Mantalcino și al mâncărurilor toscane, am eliminat din start posibilitatea ca restaurantele să fie, ca peste tot, închise până la ora 19. Am luat-o spre La Fortezza di Montalcino, cu gândul că sigur vom găsi un loc unde să ne stăpânim foamea. Am întrebat în două restaurante. Nope, închis până la 7. „Dar mergeți la enoteca de la Fortăreață că acolo sigur vă puteți astâmpăra mațele ghiorţăinde.” „Nope, cine v-a trimis la noi??? La 7 deschidem bucătăria, până atunci vă invităm la degustare!” Degustare, degustare, însă așa, pe burta goală?? Deja începem să devenim ușor nervoase. Foamea, de! Mai căutăm!
În drum spre Piazza del Popolo, centrul orașului de fapt, dăm de terase ce par a fi în viață. Una dintre ele chiar pare a găzdui oameni care mănâncă. Aleluia! Surpriza este și mai plăcută când intrăm. Suntem într-un decor fain, cu mese de lemn și bucătărie la vedere. Ne bucurăm de paste. Cu carne de mistreț, o delicatesă a locului. Și de Brunello. Altă delicatesă a locului. Pe fundal ne cântă o muzichie liniștitoare. Un fel de jazz. Altfel se vede lumea cu burta plină. Chiar dacă am alergat ceva în căutarea locului, cumva efortul a meritat. Acum drăguț ar fi să vă povestesc cum am stat aici trei ceasuri încheiate în care ne-am povestit viața și planurile de viitor, bucurându-ne că în jurul nostru italienii își vedeau liniștiți de cină și de italienismele lor. Că asta e fain în vacanță: tu te plimbi și te bucuri să ajungi în viața alergândă a localnicilor, fără să alergi şi tu, fără să îți faci griji referitoare la job și responsabilități. Și savurând pahar după pahar din Brunello, gândindu-ne cum de s-a prins unul dintre proprietarii celor 3000 de hectare de viță de vie care înconjoară orașul că ar fi bine să nu mai amestece strugurii ca să obțină Chianti și că ar fi mai bine să își vadă de podgoriile cu struguri Sangiovese și să dea naștere unui vin roșu, puțin aspru, care să devină vedeta zonei. Și cum de au răbdare proprietarii de podgorii să aștepte 5 ani până să dea spre consum minunata licoare. Da, da, 5 ani de pivniță dintre care 2 musai în butoaie de stejar! De fapt, dacă o iei agale pe străzile înguste vei găsi la tot pasul cantine istorice în care sunt depozitate vinurile pentru îmbătrânire. Da, nu a fost așa. Pentru că aveam un apus de prins. Ideal din fortăreață. Nu a fost ideal. L-am văzut de pe zidurile orașului. Și am văzut cum întunericul pune încet încet stăpânire pe oraș. Ne-am luat sticla de Brunello, cârnații din mistreț, nu am avut curaj să luăm și brânză de pecorino, am preferat să rămânem conservatoare măcar la un capitol, pariind pe eternul parmezan. Și am pornit spre casă ca să ne putem savura degustările în tihnă.
Da, așa era planul. D-apăi prietena Gabriela a avut altă idee. Ce-ar fi dacă le-aș băga eu p-astea trei printr-un drum din ăsta cunoscut numai de localnici? Ia să le bag, să le mai trezesc din amorțeală! Inițial, am crezut că e doar o porțiune mai accidentată și va urma asfaltul. Nope, au fost vreo 20 de minute de mers cu 20 km/oră și cu mine ieșită aproape pe capotă. Căci, între timp, se lăsase și întunericul peste noi. Și ia și condu pe un drum lat de trei sferturi de mașină, rupt din juma’ în juma’ de metru, la lumina farurilor și a lunii. Șanț în stânga, șanț în dreapta. Deci nici măcar 5 cm nu ai voie abatere de la linia drumului. Să ne ferească Ăl de Sus câtă febră musculară am avut eu în seara aia de la atâta strâns din fund! Când ziceam că hai că nu mai avem mult și scăpăm, vine o mașină de pe contrasens. WTF? Mă și vedeam cum ghidez șoferița să dea cu spatele preț de 5 km cât coborâsem cu chiu cu vai. Noroc că omu’, presupun că fiind de-al locului, dă el cu spatele până ajunge într-o portiță. Trecem milimetric. De fapt, aș putea jura că oglinzile s-au mângâiat între ele. Privirea mai mult decât întrebătoare a șoferului respectiv care parcă ne-ar fi zis „băi, piţi, ăsta e drum pentru localnici, ce mama mamelor căutați p-aci?” m-a făcut să dau drumul la toate alea de nu se pot spune pe post. Toate adresate cu mult drag și apăsat colegei noastre de la Waze, Gabriela. Am încetat și m-am mai calmat nițel când am ajuns la asfalt și am și văzut că putem ieși. Că nu m-ar fi mirat să coborâm atâta și să fie vreun gard care să ne separe de şosea. Mă şi vedeam luând-o înapoi. Pe jos. Şi părăsind buburuzoiul cu tot cu şoferiţă acolo, cu Gabrielă-sa! Am scăpat. Pfiu! Ţi-ar Gabriela de râs!