Gata cu alergatul după locuri nebătute! Hai și noi ca oamenii după obiective deja cunoscute și apreciate de turiști! Ne trezim la 5 cu gândul de a fotografia soarele care răsare în capul capelei vestite, știți voi, singura de care se vorbește când vine vorba de Toscana: capela Madonna di Vitaleta! Zis și făcut. Nu mai plouă, deci șanse de răsărit există. Plecăm bombănind somnoroase. „Bine că suntem în vacanță și ne trezim la 5…” „Nici cafeaua nu avuserăm timp să o facem…” „Şi până la urmă, ce era așa nasol dacă pozam capela soarelui pe la un 10 așa, o oră de oameni normali?” Fiecare pe limba ei, supărată mai degrabă pe ea însăși decât pe cocălătoare. Să fi fost asta cu supărarea, aia cu bombănitu’, întunericul negru tăciune, oboseala, nu știu exact care a fost motivul pentru care am ratat intrarea la pensiunea de care citisem că este destul de drăguță încât să lase curioșii să îi treacă gardul ca să se bucure de o imagine minunată a vedetei mai sus numită. Așa că am ajuns pe drumul clasic, legal, ăla pe unde mergi cu mașina. Normal că și pe aici poarta era închisă la acea oră extrem de matinală. Ne-am rupt: eu am luat-o spre capelă, încălcând legea și strecurându-mă pe lângă gard, fetele au rămas să îl surprindă pe soare peste dealurile pătate pe alocuri de verdele chiparoșilor.
M-am pus pe alergat. La ora 6 dimineața. De frică să nu iasă soarele și eu să fiu pe drum, în loc să fiu în fața capelei. Și dă-i și fugi și dă-i și aleargă. Mă mai uitam din când în când să văd dacă mai e cineva prin împrejurimi. Nimeni. Liniște și pace. Ok, nu-mi e frică nu-mi e frică de bau bau, îmi răsunau în minte versurile unui cântecel de-al lu’ nepo. Trec de mașinile agricole parcate cumva în apropierea locului pe care îl pozează atâta lume. Și ajung. Încep să îi dau mână liberă lui Sonică. Care se joacă mult cu mâzgălitura aia de pe cer care apare înainte să își facă intrarea Măria Sa, Soarele. Mai schimb unghiul. Mai schimb locul. Îmi arunc la un moment dat obiectivul lui Sonică spre șosea. Să ne ferească Ăl de Sus. Toți fotografii din Toscana erau aliniați cu tot cu trepide și așteptau. Mi-a luat ceva până să îmi dau seama că eu le voi strica mai toate cadrele. Că voi fi exact în fața capelei. Mă retrag ușor. Dronele bâzâie deja deasupra mea. Să zâmbesc sau să scot limba? Nici una, nici alta. Le las să își facă treaba pentru care au fost trimise de posesorii lor. Hai, Andreea, să nu îi facem să se fi trezit degeaba cu noaptea în cap sau să mai muncească și prin Photo Shop ca să te șteargă pe tine, un păduchel destul de grăsuț!
Tot gândind la binele lor și tot minunându-mă de peisajul care începea să se vadă acum că era o dâră de lumină, realizez că soarele încă nu a răsărit. Îl prind când se șterge la ochi ca să își gonească ultimele urme de somn exact deasupra dealurilor. Nu-i bai, oricum lumina lui inundă tot și face toate fotografiile să fie calde. Așa că, în timp ce fetele merg să salute și ele capela, eu mă aventurez pe drumuri lăturalnice în căutare de alte locuri numa’ bune de tras în poză. Petrecem vreo oră întreagă pe aici, pe câmpii. La un moment dat dau năvală cârduri cârduri de vizitatori. Gata, nu mai este ora fotografilor, deja s-a trezit mai toată lumea! Bine, îi lăsăm și pe cei mai leneși să se bucure de priveliști. Și noi ne mutăm tabăra spre Pienza. Mai întâi, mergem pe urmele Gladiatorului. Ca să vedem cu ochii noștri ce vedea și el în film. Teoretic, ar fi trebuit să putem ajunge cu mașina. Practic, am lăsat mașina pe un drum ce ducea la Agriturismo Terrapille și am luat-o încetișor pe drumul de țară ce duce spre Pienza. Bineînțeles că aproape am trecut pe lângă locul cu pricina. Că doar ne uitam după câmpii pline de spice în bătaia vântului. Numa’ că noi suntem în octombrie, iar câmpurile sunt în nuanțe de marouri. Dincolo de locul în sine, drumul merită fiecare pas. Fie pentru imaginea pe care o are Pienza de aici, fie pentru imaginea pe care o are Terrapille înconjurat de chiparoși și bântuit de căprioare.
Dacă tot vorbirăm de Pienza, o avea și ea o cafea bună? Ca să ne dispară fețele astea morocănoase și adormite! Ă? Ce zici? Cred că e o glumă, normal că are! Are cafenele chiar pe marginea zidurilor de unde ți se așterne la picioare același peisaj minunat al Toscanei. Îmda, numa’ că nu sunt deschise! Vaai, ce surpriză, nu aș fi zis! Până să se trezească și oamenii cu terasele, facem un tur la pas prin orașul pe care l-a gândit și reinventat Papa Pius al 2-lea. Cum stătea el așa, într-o dimineață la un capucino și o prăjitură, și-a dat seama că ar vrea să facă din satul lui natal, Corsignano, un oraș de vis, în care ideile renascentiste să ajute la valorificarea locului. Și a dat drumul la treabă. În trei ani sfințea deja Domul. Planul i-a ieșit, Pienza devenind ulterior un adevărat exemplu pentru alte orașe ale Italiei, în ceea ce privește planul umanist de dezvoltare urbană.
Ce o să vă placă în Pienza? Păi, dacă sunteți iubitori de clădiri, sigur vă veți bucura de Palazzo Piccolomini și de grădinile sale suspendate, de Dom (Cattedrale dell’Assunta) și de picturile din interiorul său, de Palatul Borgia care este casă pentru Museo Diocesan, muzeul orașului. Dacă sunteți iubitori de mâncare, aici este raiul brânzeturilor. De fapt, mai peste tot găsești câte un brânzar care a dat parcă cu parfum de Pecorino de Pienza pe strada lui. Dacă sunteți iubitori de atmosferă, ar fi grozav să vă dați răgazul de a petrece fie o dimineață devreme, fie o seară târzie în zonă. Abia când dispar turiștii „de o zi” se poate simți cel mai bine viața localnicilor: doamne cochete ies la un taifas fie în piața principală, fie în fața caselor, în lumina caldă a felinarelor; domnii extrem de galanți dezbat și pun țara la cale; copiii aleargă și dau drumul diverselor competiții în ale biciclitului; tineri îndrăgostiți se plimbă agale pe cea mai cea promenadă din câte am văzut eu în Italia. Să nu uităm de flori: agățate de pereții caselor, împodobind balcoanele cochete, îmblânzind fierul forjat al teraselor, dând utilitate unor biciclete de mult scoase din uz.
Noi ne-am oprit să bem cafeaua aia mult căutată. Și am dat peste o româncă de-a noastră. Era vânzătoare la cafele. Am vorbit puțin cu ea, atât cât i-a permis timpul…era totuși în timpul serviciului. Am aflat că îi e bine, că are deja ani buni de când e italiancă mai degrabă decât româncă. Și că nu are nici un gând serios să se întoarcă. Corect, de ce ar face-o?! Este fericită și liniștită. Chiar dacă nu e cu toți ai ei. Își face jobul bine. O văd cum interacționează cu turiștii și cum recomandă, ascultă, ajută cu zâmbetul pe buze. Aha, deci n-are a face cu felul nostru de a fi murături, are mai degrabă a face cu ce e în jur, cu motivarea și motivația. Ne luăm cafelele și ieșim la terasa care își are mesele în stradă. Ascultăm zumzetul și ne bucurăm de ziua caldă. În sfârșit, nu mai plouă! Avem un soare care ne mângâie timid deocamdată. Ca la începutul unei relații… E firesc, nu ne-am mai văzut de două zile… Ce înseamnă, domne, o cafea caldă și câteva raze de soare! Suntem cu bateriile încărcate, deja avem o altă voiciune în glas, ne ies glumele, au dispărut fețele lungi și nervii trezitului cu noaptea în cap. Bine, să mai mergem!
